Ordinea din trecut

Deși, fundamental, ea aparține realiștilor fantaști cu priză poematică, imaginarul Andreei Răsuceanu are densitatea aerisită a impresioniștilor.

378 vizualizări
Citiți în 16 de minute
Andreea Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, Prefață de Paul Cernat, Iași, Editura Polirom, 2020, 352 pag.

Cu puțin trecut și mult viitor, scriitorii tineri plonjează în prezent și în ceea ce-i urmează cu nădejdea că zeificarea e palpabilă, fie și o clipă. N-o spun eu, reformulez ideea lui Aristotel din Etica Nicomahică. Tot aici învățam că cel preocupat de ceea-ce-a-fost încearcă, de fapt, mereu, a pune ordine în trecut. Dintre autorii tineri, Andreea Răsuceanu și-a gândit proiectul romanesc în chiar sistemul dezordinii ordonate de altădată. Iată una dintre utopiile dintotdeauna ale literaturii: A pune ordine în trecut! Până și filosoful grec se recunoștea învins, pe urmele lui Agathon, care observase, la rândul lui, faptul că singurul lucru care lipsește divinității este capacitatea de-a schimba ceea ce deja s-a produs. Mizez, ca întotdeauna, pe acei prozatori care știu să scormonească eficient trecutul. Care re-creează. Asemeni unor zei de hârtie.

Pe de altă parte, vizitând trecutul, adesea ne atrag opririle, zice bătrânul Bergson. Ele sunt ceea ce se înrădăcinează în spirit și în iluzia mișcării din trecut. Dacă nu reușim să recompunem bornele imaginare, ne mulțumim cu legăturile memoriei și cu oareșce fast al intermedierilor. Capabilă să gândească evenimente și destine în astfel de repere dinamice, Andreea Răsuceanu e adepta realităților ce se derulează într-o sinergie biografistă.

Având primul ei roman în minte, cititorul pășește în Vântul, duhul, suflarea în ordinea unei scriitoare care se află – ca o Alice matur-întunecată – în geografia Familiei problematice aflată la limita disfuncționalității. Însă nu conceptul magmatic-realist o atrage. Cât relațiile absconse, anecdotica destinului esențial, legăturile tainice dintre poezie și boală, dintre singurătate și trauma lirică, dintre relativizarea adevărului și destinul neutru.

Fascinată de feliile de viață putredă și miraculoasă, de apa vie din cronica de familie, dar, mai ales, slujind realizarea anecdoticii istoriei ca sistem, Andreea Răsuceanu are prea puțin din specificul generației și mult din ADN-ul scriitorilor mai vechi. Descrierea se substituie acțiunii, ca la Țoiu și Bălăiță, digresiunile și învăluirile au familiaritatea unor Titel și Adameșteanu, iar tensiunea interiorizării aduce cu evantaiul emoțiilor din proza Danei Dumitriu și a Dorei Pavel. Probabil că de aceea, în Prefață, Paul Cernat spune că, structural, ea este o „crepusculară”. Dintre străini, ca o umbră esențială e poetica faulkneriană, dizolvând pasiunile și naratorii într-un estuar discursiv.

„Andreea Răsuceanu combină docu-ficțiunea cu poezia mitică în cele mai neașteptate nuanțe.”

Descoperim, așadar, în Vântul, duhul, suflarea, suma de arcuiri interioare, de punți ale inconștientului și alte așijderea, răspândite de-o parte și de alta a timpului. Dar mai ales din jurul ierarhiei emoționale din familie. O saga a apropierilor și îndepărtărilor misterioase, joc psiho-mitic la cele două capete ale muțeniei captive, romanul reface în cele din urmă tocmai harta interiorităților tulburate de himera absențelor. Nici nu contează realitatea istorică a afecțiunii neelucidate. Cât pasiunea biografistă din istoriile totdeauna capricioase.

După cum jocul celor trei cuvinte biblice din titlu revin, indiferent de epocă, la fel de incerte precum absențele. La fel de concrete precum amintirea individuală. Nu există scenă nodală (chiar în naștere și moarte), fără ca cele trei să nu însuflețească un sens cumva translucid, dar împovărător, pentru căutătorii noimei din propriul labirint. Deși, fundamental, ea aparține realiștilor fantaști cu priză poematică, imaginarul Andreei Răsuceanu are densitatea aerisită a impresioniștilor.

Narațiunile traumei

De asemenea, trei romane se citesc în Vântul, duhul, suflarea, vibrând polifonic cu termenii din titlu. Primul este, să-i zicem, romanul Electrei (al fiicei): Iolanda asimilează pe Constantin și Tamara aproape ca într-un basm în care mama vitregă dizolvă ceva demonic în răceala ei emoțională. Andreea Răsuceanu organizează narațiunile pe expresia unei continuități: de aceea, povestea Iolandei va fi, ca a tuturor protagoniștilor, istoria unei anxietăți. Ca declanșator mitic, satul C. resoarbe și distribuie sensurile în toate biografemele; cu toate acestea, Iolanda Vasilescu trăiește inchizitorial memoria afectivă. De la copilăria dunăreană la cariera de avocat, Iolanda Vasilescu refuză maternitatea pentru că nu vrea nicio identificare cu G. Vasilescu, soțul aventurier plecat spre America, însă ucis în Dunărea iugoslavă. Nu colectivizarea, nici violența de orice fel atrag în romanul Iolandei, cât poezia viscerală a zeului Frică, pe care scriitoarea o introduce în fiecare protagonist.

Finalitatea desăvârșește psihologic natura unei feminități ultragiate. Nu-mi aduc aminte să avem în literatura noastră un monolog al maternității spasmodice cum se întâmplă aici. Sigur, tematizarea a fost adesea fructificată. Dar în Vântul, duhul, suflarea, discursul interferează cu istoria sinestezică, iar grotescul maternității reprimate distruge orice geneză. În scena cu primul născut al Iolandei, Andreea Răsuceanu pornește de la un pretext proustian și aplică o consistență expresionistă, momentul rostogolindu-se, cum procedează frecvent autoarea, în direcția poeziei epice.

„Roman al exilării maternității și al țipătului mut, Vântul, duhul, suflarea este o dramă a feminității și un labirint al câștigării-pierderii afecțiunii.”

De sub acest voal expresionist al feminității crește obsesia absenței și a non-existenței – cele două personaje abstracte din istoria psiho-socială a romanului. Complicațiile postnatale, acoperite de cromatismul specific expresionist, dialoghează cu vocea traumatică ilustrată de senzația că lumea e acoperită de un clopot negru. Andreea Răsuceanu combină docu-ficțiunea cu poezia mitică în cele mai neașteptate nuanțe.

Roman al exilării maternității și al țipătului mut, Vântul, duhul, suflarea este o dramă a feminității și un labirint al câștigării-pierderii afecțiunii. Despre cum, vorba lui Sartre, fiziologicul este reintrodus în conștiință. Tot în tonuri expresioniste nu trebuie uitat Orașul – „Bucureștiul era urât, incredibil de urât. Un deșert e asfalt cenușiu, ca o blană de șobolan tocită, întinsă peste tot orașul”.

Tot un monolog visceral este și romanul oedipic, al fiului: M. reface contrastul semi-oedipic și încearcă să developeze fotogramele tatălui absent. Pentru el, tatăl de hârtie rămâne o ficțiune (în termenii lui Lacan) și mai puțin un declanșator. Autoscopia traumatică se dublează citind, după 1990, memoria instituțională, din arhivele Securității, despre „Marele Înecat”. După romanul fiicei, cel al fiului cultivă notele înalte de dramatism senzorial, analizând siluetele unei nebunii nedesăvârșite. La fel ca mama lui, M. întregește anxietatea de separare, cu tentația dovezilor palpabile, nu doar încarcerat în sinteza sensibilităților.

În fine, al treilea roman este unul dublu stratificat – fanariot și mitologic: povestea lui Mihalachi Chicuș, „Ologul”, figura simbolică din miticul „C.”, trecând, în preajma lui 1860, prin tulburări erotice și politice, dar, mai ales, înfrățindu-se cu boala și depresia, mai mult decât cu orice plăsmuire. Narat la persoana a treia, el are un protagonist care asigură unitatea unei, să zicem, protoistorii psihologice. În sensul activării unei tradiții introvertite dintr-o lume aflată la apogeul extrovertirii.

Așadar, cele trei micro-romane împart adevăratul protagonist, anxietatea, resorbită în imaginea unei familii imposibile, ceea ce duce la infertilitate și refuzul maternității, de orice fel. Totodată, naratorii trăiesc infirmitățile (absențele din familie, defectul fizic și deziluziile) ca pe o stare specifică, consemnată drept destin (întins de dinainte de abdicarea lui Cuza și până dincolo de Revoluția din 1989).

Nu pot să nu remarc că toți protagoniștii au voințele atrofiate, fiind dezinteresați de putere; numai Iolanda, după depășirea traumei sociale, începe ascensiunea politică și profesională. Încolo, bărbații sunt slabi și previzibili, prăbușiți în mirajul trupului și voluptățile interzise.

Probabil că, întâi de toate, Vântul, duhul, suflarea este un roman al infidelităților. Textul, realitățile, memoria și identitatea își au propriile infidelități. Există scene în care amorțirea memoriei însuflețește brusc trecutul prin producerea de intensități sinestezice. Adevăratul miez al cărții îl convoacă scenele apropierilor. Poetica lor e atât de meticulos clădită, încât despărțirile par mereu neverosimile. Întreg romanul este asamblat cu imaginație plastică și sensibil la poezia imaginației. Domină, însă, verdele/verzuiul și, ca stare cromatică – întunericul/întunecatul. Cele din urmă apar cu frecvență apăsătoare, un refren ce imprimă (cititorului) o stare de veghe, tensionând totul, de la text la imagine. Vântul, duhul, suflarea este romanul stărilor contorsionate.

„Probabil că, întâi de toate, Vântul, duhul, suflarea este un roman al infidelităților. Textul, realitățile, memoria și identitatea își au propriile infidelități.”

Dintre toate, deopotrivă cheie și boltă a romanului este anecdotica visceralităților de familie. Netemătoare să calce desculță pe teritoriile depresiei cronice din lumea personajelor, scriitoarea găsește poezia abstractă a realității în teroarea mimată și abundența ascetică.

Universul prozei ei aparține prizonierilor unei traume ce se suprapune cu destinul.

Memorabile rămân dezechilibrele, de orice fel. Nu mă îndoiesc că, despre ele, Andreea Răsuceanu ar putea scrie două vieți. Vântul, duhul, suflarea este un roman al trupului și bolii, o poezie a umbrelor vii. Romanul se putea numi și „Strigătele”. Pretutindeni, dârele anxietăților sau amprentele lor provoacă reconstituiri cangrenoase, pe care nici erotizarea sau evaziunile nu le vindecă. Dimpotrivă. Pentru că Andreea Răsuceanu trăiește istoriile pe o scară a intensităților fragile. Reglajul interior al naratorilor, mica polifonie din roman angajează mereu spectacolul senzorial. La final ai impresia că autoarea putea foarte bine să picteze povestea sau să-i dedice un volum de poezie.

Roman al vulnerabilităților din triada frică-boală-singurătate, prospectare poematică a surzeniei maternității și a tăcerilor zgomotoase, Vântul, duhul, suflarea e un catalog al fricilor înghesuite în stări alternative de captivitate. Psihodrame intense la focul istoriei mici, lumile din roman reconstituie convalescența din istorie și pe cea a memoriei din familie.

Marius Miheț, critic și istoric literar.
Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”.
Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia.
A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Aviz amatorilor

Scrâșnetul dinților este un volum memorabil, aflat mult peste media valorică a poeziei românești din extrem-contemporaneitate.

Marea Parcare

Cu un imaginar extras din mundan, literaturizând parcarea și tot ce ține de ea, atât literal,

Intimități stranii

Cobre cu două capete, viței bicefali, prunci siamezi, balene gemene, tineri licantropi și ligri – în