1. Cum s-a conturat ideea romanului Libelula?
Cartea a apărut în urma propunerii pe care coordonatoarea colecției „Prima dragoste” de la Editura Paralela 45, poeta și editoarea Diana Iepure, mi-a lansat-o. La Radio Cluj realizez din 2017 o rubrică săptămânală de recomandări de carte pentru copii și adolescenți. Asta presupune să citesc foarte multă literatură din domeniu, cam 2-3 titluri pe lună. Atunci când s-au lansat primele volume din colecția „Prima dragoste” am făcut un interviu cu Diana pentru Radio Cluj și îmi amintesc că mi-a trecut fugar prin minte ideea că mi-ar plăcea să scriu și eu o asemenea poveste. Au trecut doi ani de la acel prim contact al nostru și în toamna lui 2023 Diana Iepure m-a sunat să-mi propună exact ce visasem să fac. Am răspuns cu entuziasm la invitație, apoi m-am speriat îngrozitor. E drept că citesc multă literatură pentru adolescenți, am un fiu care tocmai a împlinit 18 ani, umblu mult prin școli și licee, dar dintr-odată ideea de a scrie eu însămi o carte pentru adolescenți mi s-a părut un demers sinucigaș și m-am tot acuzat de inconștiență și pripeală. Dar pentru că nu sunt genul care dă ușor înapoi, după ce m-am frământat o vreme și mi-am plâns de milă, m-am apucat de lucru. Așa a apărut Libelula.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Am avut nevoie de aproximativ un an până să-l termin de scris. În primele două luni m-am documentat și mi-am limpezit ce vreau să spun cu cartea asta. Pentru că este o poveste contemporană, mai întâi mi-am făcut liste de cuvinte cu jargonul adolescenților din ziua de azi, o altă listă cu muzici pe care ei le ascultă, mi-am făcut fișe de personaj și o schiță a romanului. Am inventat un orășel de provincie în care se petrece acțiunea, l-am desenat cu lux de amănunte, cu străzi, piețe, parcuri, școli, librării, florării etc.
Tot acest proces preliminar mi-a fost foarte folositor.
Când efectiv m-am apucat să scriu, lucrurile au mers destul de lin, pentru că știam de unde încep, îmi era clar cum arată personajele mele și știam încotro merge povestea lor.
Finalul ca atare mi-a dat destul de multe bătăi de cap, pentru că îmi ieșea foarte siropos – sau „cheesy”, ca să folosesc un cuvânt pe placul adolescenților. Am scris vreo două variante total nesatisfăcătoare, a trebuit să las „la răcit” manuscrisul vreo lună, să încerc să nu mă gândesc deloc la el, ca să pot apoi să mă întorc și să scriu un final care să mă mulțumească.
Îmi amintesc cu nostalgie de perioada când îl scriam, pentru că aveam în minte doar cele două personaje, pe Eva și pe Tudor, umblam pe stradă ca o somnambulă și-mi tot notam replici, fraze, scene. Vedeam pe stradă câte un accesoriu sau câte un obiect despre care știam imediat că vreau să îl introduc în carte. Abia așteptam să-mi termin îndatoririle profesionale ca să mă întorc la scris.
Ce-aș mai vrea neapărat să adaug este că am avut curaj să mă apuc de lucru la o carte pentru adolescenți și pentru că în 2023 am urmat Atelierul de roman ținut de Simona Antonescu și organizat de Revista de povestiri. Am învățat foarte mult atunci de la Simona și de la colegii mei de curs. Fără ei, nu cred că aș fi știut să-mi organizez ideile și scrisul.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Libelula?
Sunt emoționată și uneori uimită să văd cum ajunge povestea mea la cititori. De când s-a lansat, în decembrie 2024, am mers foarte des prin licee și la cluburi de carte organizate de și pentru adolescenți și de fiecare dată mă surprind observațiile pline de subtilitate pe care le fac cititorii mei.
Mulți dintre ei mă întreabă, dat fiind că are un final deschis, dacă plănuiesc să scriu și o continuare a Libelulei. Sinceră să fiu, nu m-am gândit la asta niciodată și nu cred că aș vrea să o continui, dar sunt bucuroasă când aflu că lumea e curioasă să afle ce s-ar putea întâmpla mai departe cu Eva și cu Tudor.
Primesc numeroase mesaje și de la oameni trecuți binișor de vârsta adolescenței. Când ei îmi spun că se regăsesc în emoțiile poveștii mele și că citind își aduc aminte de tinerețe și de prima lor dragoste sunt deosebit de emoționată și onorată.
În plus, din decembrie și până acum am primit de la prieteni și cititori necunoscuți o grămadă de libelule sub formă de broșe, mărțișoare, pandantive, medalioane și semne de carte, încât ar merita să fac o expoziție cu ele toate. Aceste gesturi generoase mă emoționează teribil.
În fond, asta ar vrea să știe cei ce citesc Libelula: că mi-am propus să scriu o poveste nesofisticată, care se citește ușor, care conține și un pic de suspans, și un pic de umor, și gândurile mele referitoare la felul în care lumea contemporană se schimbă, iar noi ne schimbăm odată cu ea.
Libelula este și un mic manifest al meu pentru prietenie, bunătate și sinceritate, dar și pentru natură și pentru o viață trăită în armonie cu iarba, câinii, copacii, florile și, desigur, cu libelulele.
