Polirom

Blaga, între legionari și comuniști

Marta Petreu cercetează zvonurile care au circulat și circulă încă în mediul românesc, uneori și în cel internațional, despre orientarea politică extremistă – legionară, apoi și comunistă – a lui Lucian Blaga. Poet, dramaturg și filosof, Blaga este cel mai complex autor din cultura românească a secolului XX. Zvonul despre legionarismul lui este cu atît mai surprinzător cu cît autorul, spre deosebire de alți filosofi sau scriitori români, nu a făcut politică și nu a scris texte politice. Au dreptate legionarii care susțin că Blaga a fost un legionar ascuns? Ce semnificație a avut pentru viața și opera lui faptul că a avut mulți prieteni și exegeți legionari, precum și exegeți și colaboratori comuniști? De ce l-a atacat teologul D. Stăniloae, a avut acesta dreptate cînd a scris că Blaga este un pericol pentru națiunea română? De ce a purtat C. Rădulescu-Motru o campanie sistematică împotriva filosofiei lui Blaga și de ce s-a solidarizat Academia Română cu Motru? A dedicat într-adevăr Blaga piesa Avram Iancu lui Corneliu Zelea Codreanu? Au dreptate comuniștii, începînd cu Lucrețiu Pătrășcanu și terminînd cu Mihai Beniuc, să-l acuze pe Blaga și opera lui de fascism, legionarism, misticism, ortodoxism? Și-a meritat oare Blaga destinul, elogiile lui Carol al II-lea, apoi hărțuielile la care a fost supus din cele mai diferite direcții, din toamna anului 1940 și pînă la moarte? De ce l-a supravegheat Securitatea pe Blaga și la ce concluzii a ajuns? Ce relații erau între Blaga și Cercul Literar? De ce a făcut Blaga în 1959 un „Memoriu” către C.C. al P.M.R.? Ce rol a jucat dna Dorli Blaga în publicarea „Memoriului”? Dar Mircea Zaciu? Acestea și altele de același fel sînt întrebările la care încearcă să răspundă cartea de față.


În anchetele de Securitate apar numele paşoptistului Avram Iancu şi suspiciunea că piesa lui Blaga are o legătură cu Zelea Codreanu. Anchetatul Ioan Boantă spune, în 1958, sub anchetă la Securitate, că, în anii 1935‑1937, legionarii credeau că piesa Avram Iancu „ar fi reprezentat pe Corneliu Zelea Codreanu”. Este pentru prima dată cînd drama Avram Iancu de Lucian Blaga este pusă în legătură cu Zelea Codreanu ; această conexiune a fost mai apoi reluată, uneori cu variaţiunea că piesa i‑ar fi de fapt dedicată Căpitanului.

Legionarii îl socoteau pe Iancu unul dintre eroii neamului românesc, îl pomeneau în rugăciunile lor, asta, în condiţiile în care toate ceremoniile lor începeau cu rugăciuni ; „Acolo s‑a oficiat o rugăciune pentru pomenirea sufletelor lui Ştefan Voevod, Domnul Moldovei, Mihai Viteazul, Mircea Ion Vodă, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Domnul Tudor, Regele Ferdinand…”. La fel, în „săculeţul cu pămînt”, talismanul pe care îl purtau la gît, era pusă ţărînă şi de pe mormîntul revoluţionarului paşoptist transilvănean.

În acelaşi timp, Avram Iancu a fost şi este un erou de la 1848 pe care românii din Transilvania îl păstrează şi acum cu pietate în imaginarul şi memoria lor colectivă.

Blaga a început să se documenteze pentru drama Avram Iancu în anul 1932. Dar gîndul de‑a scrie despre revoluţionarul paşoptist îl avea, spune el, de opt ani. De fapt, iniţial a vrut să scrie o piesă despre Horea: „Am citit undeva că Ciorogaru a publicat o foarte interesantă broşură despre Horia. Chestiunea mă interesează foarte mult. Nu mi‑ai putea‑o procura ? De asemenea mi‑ar trebui ceva bibliografie despre acest extraordinar personagiu”, îi cerea el lui Ion Breazu, prietenul său din Cluj, în anul 1931. Încurajîndu‑l că Horea este „un subiect pentru dta” şi bazîndu‑se pe informaţii primite de la David Prodan, Ion Breazu i‑a recomandat alte mult mai consistente surse istoriografice. Din cauza dificultăţilor de documentare – pentru a da personajului culoare locală, i se părea necesar să ştie particularităţile de limbă ale moţilor, ceea ce presupunea să stea o vreme în Apuseni, lucru imposibil pentru el –, dramaturgul a renunţat la subiect şi a trecut la Iancu.

Volumul de corespondenţă Blaga – Ion Breazu alcătuit de profesorul Mircea Curticeanu, pe care l‑am publicat la Editura Biblioteca Apostrof la centenarul naşterii filosofului, permite stabilirea detaliată a genezei piesei. „Nu mi‑ai putea împrumuta o monografie despre Avram Iancu?”, îl întreba Blaga, în martie 1932, pe atunci funcţionar de presă în Legaţia română din Berna, pe Ion Breazu. În 10 martie 1932, cercetătorul clujean l‑a anunţat că i‑a trimis „pe Avram Iancu de Dragomir” şi că „am alăturat Ioan Buteanu, cartea mai recentă, a aceluiaşi specialist în anul 1848, pentru că înscrie o figură extrem de originală şi ajută astfel la plasticizarea epocii”, şi i‑a semnalat existenţa studiilor scrise de istoricii Nicolae Buta şi Ioan Lupaş. În decembrie 1932, Blaga a revenit, din Viena de data asta, unde fusese mutat cu serviciul, asupra subiectului: „Pentru drama lui Avram Iancu am concepţia şi cadrul mitic – produs exclusiv al imaginaţiei mele – prin care vreau să‑l ridic pe un plan neistoric. (Ştii că «istoricul» mă interesează cel mult ca cadru simbolic.) Aş vrea să găsesc răgazul realizării”. L‑a găsit abia în 1934 : „Anul ăsta isprăvesc sigur pe Avram Iancu”, i‑a scris el în aprilie 1934 lui Breazu, care încercase, prin tot felul de trucuri afectuoase, să‑l zorească să compună în sfîrşit piesa. De data asta, dramaturgul n‑a mai amînat proiectul, aşa că în iunie l‑a anunţat pe prietenul său clujean că a terminat „prima sa formă embrionară”. Totodată, dramaturgul i‑a cerut „ceva studii despre graiul moţilor”, pentru că voia să introducă în piesă „forme dialectale pentru unele personagii secundare”; nu se ştie sigur ce anume i‑a trimis Breazu. În septembrie 1934, l‑a anunţat pe prietenul său că „cioplesc din greu la Avram Iancu. Opera e destul de înaintată”.

O dramă despre Avram Iancu, pe deasupra scrisă de Blaga, însemna atunci, pentru ardeleni, un subiect de interes maxim şi un prilej de mare emoţie. În imaginarul transilvănean, Avram Iancu a fost şi a rămas eroul de la 1848, care a luptat pentru drepturile românilor şi împotriva maghiarizării forţate a Transilvaniei. Felul cum a fost trădat de Curtea imperială de la Viena, pe care a mizat şi pentru care a luptat, apoi felul cum şi‑a sfîrşit viaţa – ca om sărac, peregrinînd, într‑o stare de vădită alienare mintală, dintr‑un loc în altul – sînt zguduitoare şi au stîrnit şi stîrnesc şi acum o emoţie intensă. Pentru Transilvania, cu istoria ei întortocheată şi grea, Avram Iancu, mitizat de imaginarul popular, înseamnă şi astăzi foarte mult. Cu atît mai mult emoţiona el în prima jumătate a anilor 1930, cînd transilvănenii se aflau într‑un proces de recuperare a identităţii lor inclusiv istorice, înainte de Unire imposibil de pus în discuţie.

Capitolul VIII (Cum şi‑a scris Blaga piesa Avram Iancu)
Partea a III‑a [„Călcat în picioare sub mersul istoriei” (octombrie 1944 – mai 1961)]

/

Paralel

Iată o carte cu un subiect în aparență simplu: o familie de români cu un copil mic se mută în străinătate și învață încet-încet să depășească o serie de neajunsuri și să se împace cu altele. Efectele cumulative ale dezrădăcinării sînt uneori greu de sesizat, așa că personajul Mihai Buzea se apără reconstruind un prezent pentru sine și ai lui și recuperîndu-și trecutul bucată cu bucată. Cît de bine te cunoști, dacă ești capabil să înțelegi ce s-a întîmplat cu tine și, mai ales, cine ești tu, cel de-acum – sînt tot atîtea întrebări pe care autorul Mihai Buzea le pune în cartea de față, sub pretextul rememorării unor părți din viața sa și a familiei sale. Întrebările ajung pînă la urmă să-și capete răspunsurile, însă independent de voința lui. Paralel îl atrage pe cititor într-un joc la care puțini își doresc să ia parte cu adevărat.


Din anumite motive, nu ne‑am întors toţi trei la Bruxelles, m‑am întors singur. Da, apartamentul era curat, mobilat, chiria plătită, toate utilităţile plătite şi funcţionale, în afară de maşina de spălat rufe (am spălat o vreme la salon lavoir – „Wassalon“, pe limba cealaltă – până a trimis proprietăreasa un meşter să dreagă maşina din apartament. Maramureşean, meşterul, dar naturalizat: a lucrat repede, bine şi‑n tăcere, iar şpaga a refuzat‑o categoric), dar nu aveam nici laptop, nici televizor şi nici internet, nu aveam decât ediţia îngrijită de Florin Ioniţă din Mateiu Caragiale, am citit‑o până la răscitire, o învăţasem pe dinafară (nu mi‑a părut rău, nici acum nu‑mi pare. De la cine să învăţ meserie, dacă nu de la peştii cei mari?). Ce era să fac? M‑am plictisit, m‑am îmbătat, am adormit, m‑am trezit în creierii nopţii cu casa plină de fum (lăsasem aprins cuptorul aragazului, făcusem o cură cu monoxid de carbon – aşa se păstrează sănătatea şi tinereţea!), am frecat până dimineaţa la funingine, am căzut lat de somn abia pe la opt, când veniseră muncitorii la muncă (blocul era plin de schele, primăria îl anvelopa, cum e moda‑n toată Europa). Ce să mai dormi! Am ieşit la plimbare. Cârpit de somn, mahmur ca o cârtiţă, dar trebuia să prind aşa‑zisa răcoare a dimineţii, c‑altfel dracu’ mă lua.

Ce plictiseală?! Asta era soluţia! Ce văzusem eu din Bruxelles pe noapte era nimic, era un kitsch, era o glumă: oraşul ăsta trăieşte ziua, nu noaptea! Sinistrele strejinopţi bruxelleze n‑aduc nici pe departe cu cele bucureştene, aşa cum acestea din urmă sunt jocuri de copii faţă de cele londoneze (că altele nu ştiu, dar precis or mai fi); aici se munceşte şi se fac parale, oamenii nu se omoară cu distracţiile, preferă să‑şi pună banii la bancă (săracul Weber, îl înjură căţelandrii degeaba, el a avut dreptate). Am mers peste tot, cruciş, curmeziş, şi pe la fiţă, şi pe la turişti, şi prin zonele industriale, şi‑n lungul Canalului, şi cu tramvaiul 3 – cine a vizitat Bruxellesul şi nu s‑a dat cu 3‑ul n‑a făcut nimic, mai bine stătea acasă şi se uita la poze. În Atomium nu m‑am băgat, că‑i scump şi oricum era pe lista de bife familiale, la fel ca muzeele, piscinele, teatrele şi sălile de escaladă, în schimb am parcurs cu răbdare de fossă toate parcurile şi sălile de luptă. Bine, nu pe toate; adică nu toate sălile, doar toate parcurile. Dacă pot să spun un lucru e că sălile nu m‑au făcut să cad în cap de admiraţie, dar, datorită parcurilor, am simţit cum oraşul începuse să mă digere, chiar dacă eram încă un dumicat foarte pietros – când am găsit stâna. După miros am găsit‑o, după mirosul de căcăreze: mişunam aiurea prin Berchem‑Sainte‑Agathe şi, când am trecut pe lângă clubul de tenis „Rândunica“, am simţit un damf inconfundabil care m‑a aruncat cu 45 de ani înapoi, în satul meu din Valea Hârtibaciului (Proust este un sărac, un amărât, un cerşetor. Să vină să‑i dau un ban), aşa c‑am intrat cu tupeu maxim în curtea clubului, l‑am îmbârligat pe portar cu nişte fonfăieli în engleză şi‑am luat locul la amuşinat. N‑am avut ce lua, că din doi paşi am fost pe deluşorul din spatele clubului, de‑acolo am coborât prin pădurice până‑ntr‑o văioagă cu berbeci. Stâna, lângă. Nici câini, nici ciobani, nimic, doar berbecii ăia în treaba lor, aşa de bine camuflaţi din toate părţile că nimeni nu‑i putea zări acolo, darămite să‑i mai şi găsească – probabil pe asta se bazau şi ciobanii, de‑i lăsau aşa, fără pază. Le‑am vorbit, i‑am tras de urechi, i‑am fugărit, m‑am jucat cu ei, m‑au fugărit şi ei, le‑a plăcut afurisiţilor; dacă nici eu nu ştiu să mă port cu paricopitatele, atunci cine?! Ăla a fost momentul în care mi‑am dat seama: un oraş cu parcuri, săli, păduri, mlaştini şi stâne e‑un oraş care mă merită. De metrou nici nu vorbesc, pe‑ăla‑l consider inclus în orice pachet de relocare. Iar copacul‑maimuţă mi‑a pus capac.

Prin Pădurea Vrăjitoarei Mijlocii eram, într‑una dintre cele mai caniculare după‑amiezi. Teoretic, ăla era un răgaz pe care trebuia să‑l umplu cu somn, dar nu puteam eu să dorm noaptea (Jeane, Jeane…), darămite ziua. Mergeam prin pădure, o‑nvăţam, potecile, copacii, scurtăturile, gardurile, doborâturile, zonele umede, desişurile, aleile, hăţaşurile câinilor, platoul, tot, şi, când mă uit mai bine într‑o latură, ce văd? Un arbore‑maimuţă! Mi‑au dat lacrimile ca la orfani: un arbore‑maimuţă! M‑am dus la el, mi‑am proptit fruntea de trunchi şi‑am plâns ca proasta (ce? N‑are voie omul să plângă, să dea apă la şoareci?! Bine, n‑are, în mod normal, dar acolo era pădure fără nimeni, mi‑am dat singur voie. E o ţară liberă!), milogindu‑mă de arbore să mă lase în oraşul lui… să mă adopte, de fapt, să mă descalece‑n Bruxelles. Nu mai ştiu ce i‑oi fi zis, ce nu i‑oi fi zis, probabil prostii sentimentale, cum fac toţi şmecherii în prima zi de puşcărie şi pe urmă nu mai recunosc niciodată; copacul m‑a lăsat să‑mi fac numărul, n‑a spus nimic, nici măcar n‑a scârţâit, că nu bătea vântul. M‑am liniştit după o vreme, am făcut pipi la rădăcină şi‑am plecat acasă.

Din capitolul „Un arbore maimuţă”

„Polenizatorul terorii”

Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă, Editura Polirom, 2021

Ainur e un antierou. Descălecatul său la malul mării, la o vîrstă fragedă, seamănă cu o incursiunea de cucerire. Încet, tătarul își supune toată „populația locală”, de la FZN-iști normali la șocarici și barăcani, cele mai abrutizate forme de viață umană. „Din acel moment, Ainur descoperi că, de fapt, îi plac oamenii. Oamenii care fug. Oamenii care cad. Oamenii cărora le e teamă.” Toată mărirea lui Ainur se clădește pe teama pe care prezența lui o sădește în ceilalți, iar decăderea vine în momentul în care teama devine pentru el ceva interior, personal, intim, sub forma unui posibil cancer la prostată. În acel moment, cînd Ainur este deja matur, căsătorit, dar fără copii, începe drumul lui spre mare, prin cartierul apăsat înainte sub teroarea sa, drum odată cu care își reface traseul devenirii întru ceea ce viața, anturajul, contexul și mai presus de toate firea lui l-au făcut să fie.

Ainur este un antierou după toate standardele analizei literare, însă-n logica lumii din care provine are toate datele succesului. Povestea lui Ainur, așa cum a ales Tudor Ganea s-o spună, cu înțelegere first hand a acelei lumi, ne face să înțelegem și noi alegerile de viață ale lui Ainur – chiar dacă, fără îndoială, nu le putem aproba, oricît de bine ar scrie Tudor Ganea – și scrie într-adevăr excelent!

Cîntecul păsării de plajă este un roman dur și dureros și, nu de puține ori, în momentele lui de poezie a violenței și dezabuzării, este un roman duios în cel mai surprinzător fel. Expresia supremă a acestui fapt este însuși titlul – unul dintre cel mai bine alese din ultimii ani.

Capricii la masculin

Adrian Schiop, Să ne fie la toți la fel de rău, Iași, Editura Polirom, 2021, 192 pag.

Pușcăriașul Alberto din Soldații. Poveste din Ferentari e înlocuit aici de Florin, artificialul polițist, situat, evident, de cealaltă parte a libertății. Numai că astfel e și mai zăvorât în multitraumele eliberate parțial (prin defulările sexuale). Fără îndoială că cititorii lui Schiop se scarpină în cap și senzația de déjà-vu e copleșitoare. 

„All in all”, romanul e dezasamblat, scris parcă într-o doară, sub semnul unui zeu al miserupismului erotoman. La un moment dat, Autorul s-a trezit din transa epigonică și-a încercat să valorizeze un balon de săpun. Oricâtă teorie toarnă la fundația de chirpici, edificiul se clatină la orice adiere. N-am înțeles de ce n-a renunțat Schiop la toate ticurile romglezești, de unde atâtea erori ortografice, în cascadă, cum de spațiile mici n-au o minimă densitate….? Toate detonează un text pe care, sunt sigur, autorul îl simte șubred și irecuperabil, dar pe care-l cârpește la vedere. Lărgindu-l ca o gumă de mestecat pe care nu știe unde s-o lipească fără să fie văzut. 

Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații

Nu-i rămâne mare lucru. După o primă parte dinamică, legată, tensionată, urmează un kebab narativ, „cu de toate”: anecdotică digresivă, reproducere de orice, fragmentarism, numai să fie ceva, de la dialoguri, istorii la amănunte care n-au de-a face cu povestea propriu-zisă, nici n-o crestează în vreun fel. Cum umplutura n-are nici tinichea, ultima se(x)cțiune este și cea în care adevăratul Schiop caută să fardeze catastrofa. Livrează teorii post-, numai că împăcarea cu practica eșecului amoros e tardivă și are tot atâta sens ca un chef ratat înainte să înceapă. 

Cea mai slabă carte semnată de Adrian Schiop este scrisă parcă în scârba contratimpului. Când jocul devine serios, el dă bir cu fugiții sau aruncă din balcon un contraepilog socio-antropologic, care salvează din toate reziduurile povestea unor capricii la masculin.  

Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații

Un scriitor ajuns prizonierul propriei maniere.

„Lucrurile găsite sunt misterioase, ascund povești”

Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, Polirom, 2020

Microromanul lui Bogdan Răileanu imaginează povestea acelui autor anonim despre care școala ne învață că a compus balada „Miorița”, parte a așa-zisului mit fondator al spiritualității românești. Acela cu blazarea ontologică a ciobănașului, cu resemnarea în fața morții. Din fericire, Bogdan Răileanu redă puțină demnitate acestui mit, reușind în același timp să surprindă credibil (atît cît putem gîndi asta cu mintea de acum) un mod de viață și o atmosferă ale acelor timpuri… imemoriale.

Arhip este acest arhetip, personajul central care devine tovarășul lui Anghel, victima, pe ultimul lui drum. Călătorind cu moartea alături, întîmpinînd pericole mortale, apăsat de propriile gînduri legate de moarte, amintiri și proiecții, frici, Arhip străbate o lume oricum aflată în ghearele celei mai cumplite amenințări, după război: molima. Interesant este că Arhip înțelege că singura lui putere de-a face dreptate (cu riscul de-a fi una strîmbă) este aceea a cuvintelor. Și aici Bogdan Răileanu pivotează departe de cealaltă celebră „dramatizare” a „Mioriței”, Baltagul lui Sadoveanu. Arhip nu este un detectiv precum Vitoria Lipan, ci un… rapsod, un făuritor de povești – singurele care pot învinge moartea. „Trebuia să fie o poveste în fiecare lucru găsit și făcut de pe lume; dacă nu era, cineva trebuia să o semene.” (p. 24) Ceea ce Arhip chiar face.

Roman scurt, dar percutant, cu bătaie lungă în ambele sensuri ale timpului, Să nu lași moartea să te găsească ne arată un autor care, asemenea personajului său Arhip, își cunoaște puterea și o folosește, iată, în moduri din ce în ce mai surprinzătoare pentru a spune (încă) o poveste despre sine care să fie în același timp despre noi toți.

Preafericitul Aftene în ritmuri de jazz livresc

Felix Aftene, Lucian Dan Teodorovici, Mustața lui Dali și alte culori. Pictoroman, prefață de Bogdan Crețu, Iași, Editura Polirom, 202

Printre atomizările de după 1990, nerefăcută până de curând a rămas relația picturii cu celelalte arte. Înainte vreme, alături de picto-, așezai cam orice îți trecea prin cap. Retrasă acum în zona ei de confort, pictura are avans în fața artelor post-decembriste (urmată, cred, la mare distanță, de cinematografie și muzică). Literatura, sculptura, teatrul și celelalte se amăgeau că ating prim-planul. Fără să priceapă că interconectarea însemna limbaj reinventat, altă imaginație, discurs inedit etc. Pictura comunica prin limbajul dintotdeauna. Unicul ei avantaj. Destui artiști norocoși câștigă bine, indiferent de țara în care și-au stabilit rezidența. Amintesc doar că tablourile lui Adrian Ghenie ating cote de milioane (de dolari). De o bună bucată de vreme, artiștii români s-au integrat circuitului mondial. Ceea ce, cum știm, despre literatură se spune doar cu jumătate de gură. Ba chiar mușcându-ne buzele.

Din păcate, s-a distrus încă o tradiție prestigioasă. Mai mult, una care avea un destin organic. Pictura și cuvântul creșteau simultan. Dar ca să nu vă plictisesc, mă întorc la amintirile unei categorii de cititori (e bine să-i șantajezi cu nostalgia pentru a transmite o idee nouă). Sigur că picto-poezia era privilegiată. Puțini mai știu câte volume erau scrise cu asemenea intenționalitate. Ce vremuri erau acelea când Brauner colabora cu Voronca (în Restriști), ori cu Stephan Roll, cel din Moartea vie a Eleonorei sau din Poemele în aer liber, ca să nu mai vorbesc de ingenioasele desene ale lui Max Herman Maxy ce însoțeau Paradisul statistic al lui Ion Călugăru…! (O paranteză: nu vi se pare că titlurile din urmă cu un veac sună mai bine, chiar și ele, decât ale contemporanilor?) Reiau amintirile cu gândul la Iosif Iser alături de Ion Minulescu, până aproape de mileniul nou, la Tudor Jebeleanu și Mircea Cărtărescu. Ce să mai spun că Tzara avea, în Midis gagnés, desene de Matisse…

Întregul volum dă seamă despre cum arta își face cuib în perspectivă.

Genial vizionar și un mare nedreptățit a fost Marcel Chirnoagă. Cred că el concura cu imaginația o întreagă industrie de film. Dar mă opresc aici. Nu-i de mirare de ce m-a încântat colaborarea dintre Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici. Am sintetizat-o în „Retrospectiva anului 2020” din numărul trecut. Completez aici câteva idei generoase.

E o impietate să vezi numai coperta volumului Mustața lui Dali. Fără textele însoțitoare, cele 16 tablouri transmit mesajul trunchiat. Lucian Dan Teodorovici scrie mici istorii cu evidentă bucurie. Regăsită. Citind fără tablouri sau privindu-le pe cele din urmă fără text, îți scapă esențialul. Ceea ce leagă cuvântul de culori este textul-ombilic din Mustața lui Dali. Nu-i vorbă că, asemeni Insulei lui Groșan, planeta Artistului e o sumă de prezențe livrești, de necuvântătoare fantaste și pictori zidiți în memoria volatilă. Îi leagă un narator histrionic care lucrează materialul naratologic la vedere, arată cu umor sursele și indică misterios țesăturile textuale. Fără a uita să dea ștafeta tăcerii pictorului, căruia el, artistul cuvântului, îi dăduse glas în 16 pilde despre sensul artei și-al creatorului.

O carte despre cât de mult facem parte din propria poveste și nu știm, despre cum am uitat să privim și să ne închipuim. Asta este Mustața lui Dali. Drept e și că învăluim, ca post-milenariști, prea mult din lume. Iar când lumea se acoperă ea însăși de nonsens, nu mai vedem decât printre striațiile ei. Doar… zărim. Așa încât, o carte precum Mustața lui Dali apare cumva la momentul potrivit. Deși e oricând nevoie de cealaltă perspectivă, de artistul care trăiește lângă noi fără să-i decodăm imaginația decât ca produs finit. Incursiunile funambulești ale lui Lucian Dan Teodorovici și Felix Aftene regenerează alternativele la oricare ipoteză a prezentului. Cu referințele la vedere, cei doi invită să explorăm lumea ce crește neverosimil dintr-a noastră: pictura fiind carne și spațiu din realismul magic, din fantasticul alegoric și din nenumărate suprarealități. La final, toată irealitatea devine miezul concret al realului. Mitizarea se diluează în normă și ritualic, criza inspirației stârnește mișcări tectonice în lumea pânzei și-a hârtiei.

A devenit un loc comun să lipim pretutindeni eticheta de solipsism. Nici vorbă aici. Dimpotrivă. Tot ce e în afara Artistului contează, mai puțin el. Niciodată invers. Ghidați de un narator năstrușnic, ca un spiriduș însoțitor al artistului în 16 ipostaze vesele și melancolice, întregul volum dă seamă despre cum arta își face cuib în perspectivă, despre transferul ei adeseori indicibil.

Secvențele-tablouri sunt dialoguri dinspre fiecare spre oricine. Un adevărat bestiar alegoric înscenat în translații magice. Istorii mici ale ochilor închiși înafară și deschiși înăuntru. După cum urmează: o „canară” galbenă reproșează imobilitatea imaginației absurdiste, ca la Bansky, corbul ateu poate fi desprins din poezia lui Poe sau din suita lui Odin, fluturele alb care vede prin ochiul artistului și-ar dori să nu-l înapoieze, furnicile colonizează cu umbrele poveștilor pielea arhitecturală a artistului, sticletele predă schimbarea perspectivei, insectele numite popular Ochiul Domnului vor o mănăstire conform onomasticii, floarea intermediază cunoașterea prin culoare și miros, Diogene și Prometeu îi cer să reinterpreteze într-un autoportret importanța flăcării uitate, fachirul hindus îl învață cum să vadă gândurile și lumea cubice, Micul Prinț, cu Alice și galeria de eroi ai naivității fantaste sapă imagini în sufletul lichid al artistului, ciuperca psihotropă îi dă idei despre cum să umple golurile lumii cu artiști, spiridușii imaginației sunt exilați pentru ca lumea să trăiască din memoria ei, iar Artistul, ca orice Artist, merge în final să mai moară puțin. Iată sintetizate micropoveștile din carte. Cum spuneam, fără tablourile lui Aftene, tâlcul e diamantin pe jumătate.

Misterul picto-romanului stă în mobilitatea halucinatorie. Poți privi ore în șir personajele lui Aftene, unde ochii închiși și cununa de lauri, nelipsită, desemnează meditația ca fapt unic de-a fi în lume. E semnul de „Nu deranjați!” al artistului. Care se privește intrigat, căci anecdotica realității lui intră în coliziuni psiho-cromatice și existențialiste. Aventurile din Mustața lui Dali au mereu un singur sens și provoacă mai multe. O călătorie în care filosofia privirii și poezia picturii pot crea sofisme de-o clipă și prind rădăcini livrești. În fond, o călătorie spre sine însuși a Artistului – scriitor sau pictor – alcătuită din sinestezia cu chip de ființe diferite. Pentru că vede și ce trebuie și ce nu, Artistul găsește noima și o ține pentru el. În basmul călătoriilor de viață și pânză ale artistului, aventura imaginației se suprapune cu aventura lumii. În Mustața lui Dali, câștigul nu e doar la două mâini, cât la patru ochi. Nu lipsesc tușele subtil-moraliste, vârtejurile inconștientului care lucrează după legi neclare, moșteniri genetice transmise de modele retrăite indirect, câte și mai câte. Oricât de haotică pare ea la prima vedere, Povestea rămâne întotdeauna prinsă în clipa ei, ca inițiere extatică.

Ideea este că scriitorul și pictorul nu doar cuprind lumea, ci acoperă interstițiile ei. Ființe fluide, ca în tablourile lui Dali, ei dau glas formei și contur semnificației. Teodorovici și Aftene pun fiecare jumătate de infinit și lasă cititorul să contemple sâmburele de geneză. Mustața lui Dali este un basm pentru adulții care și-au ucis Micul Prinț cu rațiunea celui care a uitat să se piardă în pânza imaginației.

„Cu Ioșca începe aici o lume”

Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021

Se pot spune multe – și toate îndreptățite – despre noul roman al lui Cristian Fulaș. Că este un studiu al firii umane în esența sa, că reușește să aducă tăcerea la rang de artă, că este o construcție solidă, într-adevăr remarcabilă, că este, folosind un cuvînt mare, dar meritat aici, o capodoperă. Fără-ndoială, Cristian Fulaș a dat cu Ioșca un roman memorabil, unul dintre cele mai bune din ultimii destul de mulți ani. Cititorul nu poate să nu remarce măiestria scriiturii, cizelarea barocă a acestei proze atît de străine, tocmai de aceea, timpurilor noastre. Putem spune, deci, că asemenea văii cu personajele ei atemporale, romanul însuși este venit din afara timpurilor, din afara timpului, ceea ce-l face să reziste, sînt sigur, la lectura multor generații de aici încolo.

Însă, mai mult decît orice, Ioșca mi se pare că este un cutremurător roman de dragoste. (Și, astfel fiind, inclusiv un roman al morții.) Lumea din vale n-ar însemna nimic fără cuplul Ioșca-Ilona, n-ar fi, în fapt, o lume. „Cu Ioșca începe aici o lume”, spune popa la un moment dat. Mai exact, cu Ioșca și cu jumătatea lui feminină, Ilona. Împreună, aceștia nu întemeiază doar o familie (micuțul lor va fi botezat, nu întîmplător, tot Ioșca), ci întemeiază lumea însăși. „Va avea un copil, pe valea noastră se va naște un copil. Și acel copil va pune piatra de temelie a unui cimitir.” Copilul este însă doar un simbol aici, este esențializarea relației celor doi, iar odată rolul lui înfăptuit va dispărea de pe vale pentru a face loc, din nou, cuplului „întemeietor”. Iar piatra de temelie a cimitirului o va pune cea din care copilul s-a născut, pentru ca apoi, în absența ei, Ioșca să umple golul cu propriul său corp și cu propria sa minte, desăvîrșind uniunea.

Roman despre timp, despre facerea lumii, despre fericire, aparent paradoxal, și despre înțelegerea resorturilor primare ale fericirii, Ioșca este, aș spune, înainte de toate romanul iubirii esențiale, căci… din iubire se nasc toate și fără de ea nimic nu este.

/

Cine știe de ce facem ceea ce facem

Raymond Carver, Catedrala, traducere de Horia Florian Popescu, Editura Polirom, 2019

Publicată în 1983, Catedrala este a treia și ultima carte de proză scurtă scrisă de Raymond Carver (1938-1988), carte pe care prozatorul, dispărut prematur în urma unui cancer, o considera ca fiind și cea mai bună a lui. Apărută la puțină vreme după faimoasa Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire (Polirom, 2015), într-un moment cînd Carver era pe val (divorțase de prima soție, dar povestirile sale se vindeau, erau traduse, premiate, în curs de ecranizare și formaseră în jurul lui un fel de cult), cartea reprezintă o fină schimbare stilistică, pe care, din păcate, prozatorul „realismului murdar” n-a mai avut timp s-o exploreze.

De altfel, una din povestirile de aici („Ceva mic și bun”) este rescrierea/dezvoltarea unui text din acel faimos volum („nu mi se părea terminată, mai erau lucruri de spus”, mărturisea într-un interviu prozatorul obsedat de rescriere, asemeni lui Hemingway), iar povestirea omonimă, deja scrisă, n-a mai apărut acolo pentru că nu se potrivea cuprinsului. Ambele proze sînt vîrfurile acestui volum, demonstrînd că fina schimbare de optică narativă (rezultată din despărțirea de editorul Gordon Lish, un campion al austerității și brevității) era de bun augur.

Cariera literară a lui Carver a început imediat după ce s-a încheiat cea de alcoolic („Locul de unde te sun”, alt vîrf al cărții, este, poate, cea mai biografică proză a lui – cel puțin în spirit, dacă nu în literă) și a fost o carieră care s-a conturat într-un timp remarcabil de scurt: practic, a fost recunoscut ca un maestru al prozei scurte în decurs de doar cinci ani.

În ciuda premizelor banale, situațiile sînt complicate emoțional și psihologic, conțin detalii stranii, căpătînd, astfel, adîncimea apelor calme.

De aceea, tematic vorbind, Carver scrie și în această a treia sa carte tot despre oameni simpli și banali, confruntați cu anxietatea, lipsa dispoziției și a sensului, cu sentimentul pierderii și rătăcirii; oameni ale căror griji sînt legate de bani, slujbe, acoperișul de deasupra capului; bărbați (o singură proză are ca protagonistă o femeie) cu probleme de relație și în căsnicie („prefer dialogul între oameni care nu se ascultă”, spunea Carver, iar proza „Cu băgare de seamă” ilustrează perfect acest aspect), eșuînd în alcoolism (bețivanii lui triști sînt diferiți de cei charismatici ai lui Bukowski sau de cei violenți ai lui Dennis Johnson), înfruntînd, fără prea multe urme de înțelegere a vieții, pericolul izolării, abandonului și ratării.

Rămîne remarcabilă aparenta banalitate a scenelor și a situațiilor din aceste 12 proze: un cuplu vizitează alt cuplu care au un bebeluș hidos și țin un păun ca animal de companie. Un alt cuplu primește vizita unui vechi prieten al soției, orb și proaspăt văduv. O femeie își vizitează bărbatul mutat de acasă și ajunge să-i scoată cerumenul din ureche. Un bărbat pune la cale o ieșire în oraș și o infidelitate cu angajata soției sale, femeie lefteră pe care un soldat negru proaspăt întors din Vietnam se oferă, chiar sub nasul lui, s-o plătească pentru o felație în parcarea barului. Un bărbat rămîne să se descurce singur cu copiii (și nu prea reușește), în timp ce soția lui, plecată de acasă cu un coleg de serviciu al soțului, îl sună să-i vorbească despre noul curs fericit al vieții ei. Un cuplu își pierde copilul în urma unui accident petrecut chiar de ziua băiețelului și nu mai apucă să ridice tortul aniversar, situație care duce la conflict și hărțuire din partea unui cofetar demn de milă (proză ecranizată de Robert Altman în Short Cuts, 1993).

În ciuda premizelor banale, situațiile sînt complicate emoțional și psihologic, conțin detalii stranii, căpătînd, astfel, adîncimea apelor calme. Schimbarea acestei ultime cărți, de care vorbeam la început, vine din abordarea narativă explicată chiar de scriitor: „Stilul e mai plin, mai generos, iar prozele – mai dezvoltate, au bătaie mai lungă, sînt mai puternice și mai pline de speranță. Dar nu a fost ceva intenționat, pur și simplu circumstanțele vieții mele s-au schimbat, nu mai beau și sînt mai bătrîn. Mi s-au întîmplat lucruri”.

/

Prieten cu umbra

Într-o seară, Nimo întîrzie în oraș nepermis de mult. Tocmai a ratat ultimul autobuz care-l putea duce acasă, în cartierul bucureștean Drumul Taberei. În întuneric, un scrîșnet teribil despică liniștea din Piaţa Universităţii. O statuie pîrîie din toate încheieturile și… iat-o cum prinde viaţă și-i sare în ajutor băiatului. Călare pe Breazu, calul lui Mihai Viteazul, Nimo pornește spre casă, în vreme ce bunicul său – statuia lui, mai bine zis – își mîngîie mustaţa liniștit. Așa începe aventura lui Nimo. Una care-l va purta, alături de prietenul său Imran, într-o călătorie spre Macedonia de Nord, loc plin de secrete, unde va descoperi povestea mamei sale.


Ghicind parcă la ce discuţie se gândea copilul, sneakerşii care-l purtau pe Nimo spre școală începură să comenteze ironic între ei, fără să le tacă o clipă limbile prinse strâns sub șireturi:

— Auzi, frate drept, la ce se gândește puștiul ăsta? La sandale! Ha, ha, haaa! Păi, filosofii ăia s-ar fi încălțat de o mie de ori mai bucuroși cu unii ca noi, dar unde să ne fi găsit în lumea aia nedezvoltată? Că nu se descoperiseră încă materialele alternative la pielea de animal. Nu apăruseră nici magazinele de firmă… Ehei, treabă grea! Habar n-aveau ăia de ecologie, de modă și de trenduri. Niște înapoiați. Auzi și tu la taică-său, cică se balansau grecii în leagănul civilizației europene! Serios, frate? Bine că nu făceau și nani acolo. Cum să pronunți „civilizație europeană“, fără să știi mai întâi ce-s ăia sneakerşi?!

— Asta-i invidie, frate stâng. Ți-o spun drept. Și n-ai ce-i face, oricât am discuta între noi. Că asta-i boală grea. E clar că și Homer ne-ar fi preferat, decât să-și rănească zilnic degetele picioarelor încălțate doar cu sandale. Sau în loc să fie fleașcă după fiecare ploaie. Nu-ți mai spun și la ce mă gândesc… Păi, frățioare, îți dai seama cât praf li se-aduna pe tălpi gânditorilor ăstora? Iar pe vremea aia, de unde atâta duș, săpun lichid și creme? Vezi să nu… Dar ce să faci? Nu se născuse încă omul potrivit să ne inventeze. Cu toți poeții și filosofii lor grozavi.

— Așa e… Până una-alta, noi suntem cei care-l purtăm pe puști oriunde are chef să ajungă. Că-i soare, așa cum e astăzi, că-s ploi, seară sau zi, amândoi suntem la datorie. Iar mucea ăsta nici atât respect nu are, ca măcar să-și scoată noaptea ciorapii din interiorul nostru. Sau să ne mai schimbe branțurile și să ne dea cu un spray odorizant.

— Fratele meu stângaci, asta-i curată nesimțire! Zău așa! Abia am reușit să ațipesc aseară. Și nu cred deloc că asta merităm. Tocmai noi, care știm prea bine cu ce statui s-a înhăitat mititelul și cu ce cai ajunge el noaptea târziu pe acasă.

— Că bine zici… Păi, cum ar fi să-i povestim toate astea lui taică-său? Nu cred că i-ar cădea prea bine. Iar pișpirică nici măcar o cârpă umedă nu plimbă pe noi, cât să ne mai scape de praful drumurilor zilnice!

— Ce să faci, dragul meu? Dacă nu-i nisip din acela scârțâit sub tălpile deștepților din Antichitate…


„Azi-mîine voi împlini 51 de ani. Asta mă face să rîd, fiind mai apropiat de numărul invers de ani, 15, vîrsta începuturilor de drum. Oricum, am înţeles deja că în fiecare adult rămîne ascuns copilul gata de joacă. Ceea ce nu e deloc rău, căci numai așa pot fi întreţinute visurile sau imaginaţia. Priviţi desenele celor mici și ascultaţi-le bazaconiile! Veţi înţelege atunci că ochii lor reflectă lumea cu totul surprinzător. Artistic, aș zice. Asta m-a făcut să născocesc cîteva povești pentru ei, convins că urechile lor vor ști să le-asculte cum trebuie. Cît despre Prieten cu umbra, am scris-o în cel mai ciudat an al vieţii mele. Cu masca pe faţă, dar cu gîndurile zburînd printre nori.” (Călin)

Concupiscențe

Bogdan Crețu, Cornul inorogului, Polirom, 2021

Una dintre cele mai mari surprize livrești pe care le-am avut în ultima vreme este acest volum al lui Bogdan Crețu, amestec de eleganță, fluență narativă și un remarcabil talent de a reduce anodinul la esența lui primă. Ceea ce începe ca un fel de provocare din partea Dianei pentru autorul de succes Dinu Zărnescu se transformă pentru acesta într-o experiență suprasenzorială. Dinu folosește aventurile erotice (exersate dintr-un preaplin al dorinței, calată pe un ego fluctuant și nesigur) ca pretexte pentru introspecții psihologice, pentru reevaluări actuale ale unui trecut cețos sau pentru închiderea simetrică a unor capitole neterminate (cum e cazul Venerei, pe care Dinu o surprinde în copilărie spălându-se într-o albie roșie, și care reconstruiește imaginea, mulți ani mai târziu, „încadrată ca de rama unui tablou”).

Amintind, prin maniera de construcție și prin ritm, de un alt mare roman românesc (Rădăcina de bucsau a lui Nimigean), dar și abuzând de referințe culturale dintre cele mai diverse (de la Mircea Cărtărescu la N. Breban, Ioan Es. Pop și Proust), romanul lui Bogdan Crețu caută să contrabalanseze, printr-un proiect personal deopotrivă distructiv și salvator al lui Dinu Zărnescu, anarhia aparentă a lumii.

Cornul inorogului îl recomandă de pe-acum pe Bogdan Crețu ca pe un autor de forță. Acesta nu e un roman: e o colecție fascinantă de portrete și ipostaze ale unui eros dezlănțuit, care însoțește viața personajului principal, ghidându-i-o sau, dimpotrivă, ascunzându-se convenabil între volutele ei complicate.

Criticul literar de primă mână e așadar dublat de un scriitor de ficțiune cel puțin la fel de strălucit.