Trei răspunsuri despre romanul „Mai puțin decât dragostea” de la autorul lui, Bogdan Crețu

Mai puțin decât dragostea e și un roman de familie. O poveste despre părinți și copii, despre lumea aspră a taților și aceea blândă a mamelor.”

658 vizualizări
Citiți în 15 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Mai puțin decât dragostea”?

Răspunsul cel mai nediplomatic, dar și cel mai sincer, este: scriind. Aș avea o viață mult mai netedă dacă aș fi tipul de scriitor care pornește la drum cu planul cărții fixat în detaliu într-un carnet. Dar nu e așa. Am, firește, câteva idei. Văd măcar două personaje și mai ales simt tensiunea dintre ele. Nu orbecăi, dar nici nu merg la sigur. Așa a fost și acum. Ce a rezultat nu mai seamănă cu ce a fost în capul mei inițial. Nu cred că mai contează, dar mă amuză să povestesc. Scena de la care am pornit a fost una care mă obsedează (poate și pentru că sunt tată): aceea din Geneza, în care Abraham ridică cuțitul asupra fiului său, Isaac. S-o decupăm din Vechiul Testament și s-o aducem în prezent. Apar întrebările. În numele a ce am fi noi azi în stare să sacrificăm ce ne e mai drag? Care ne sunt valorile supreme? Dar, mai ales, ceea ce mi se pare sigur e că nici măcar Dumnezeu n-a îndrăznit să-i ceară un asemenea sacrificiu Sarei. I l-a cerut tatălui. Pentru că un tată, spre deosebire de o mamă, e capabil să creadă în abstracțiuni, în voci pe care le aude (inițial asta e Iahve, nu?), în idei mari, în nevoia lui de confirmare și tot așa. Dar o mamă știe sigur ce e cel mai important: propriul copil. Prin el lumea merge mai departe. Și planul inițial era să construiesc un edificiu epic pentru a actualiza acest mit. De aceea personajul feminin principal se numește Sara. Când și-a ieșit din rol, era prea târziu să-i schimb numele, căpătase deja propria identitate. Nu mai depindea de mine, eu trebuie să mă țin după ea. Dar ceva a rămas: Mai puțin decât dragostea e și un roman de familie. O poveste despre părinți și copii, despre lumea aspră a taților și aceea blândă a mamelor. Apoi a apărut și nevoia unui al doilea plan al acțiunii, pentru că Maria nu putea să rămână doar o ureche, cineva care ascultă. Aveam nevoie și de povestea ei. Prima, cea dintre Sara și Vlad și părinții lor e proiectată în comunism (stalinism, dar și anii 80, pe care-i știu cel mai bine din propria experiență); a doua, în anii 90-2000, când a fost teribil de greu pentru atât de mulți. Și cum nu puteam lăsa două povești să se deruleze în paralel, am căutat să le leg.

Deznodământul l-am rescris. Și încă aș mai schimba ceva acolo. Nu mult. Două rânduri aș rescrie. Las pe fiecare să decupeze ce nu i se potrivește.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Nu pierd ocazia de a bifa butada mea preferată (dar  adevărată, nu din poignet): partea cea mai frumoasă a literaturii e, de departe, scrisul în sine. Doar atunci mă simt mulțumit și, uneori, chiar împlinit. Nimic din ce vine după scris nu se apropie de intensitatea aia.

Acum: sunt mici tactici de luptă pe care le-am aplicat meticulos. De pildă, știu să amân scrisul până în momentul în care el devine nu doar posibil, nici doar necesar, ci obligatoriu. Numai așa se poate scrie, când nu mai e loc de întors. Când nu mai este ieșire. Eu încep mereu ezitant. Stângaci. În scris, dar și-n viață. Și țin la stângăciile astea. Nu-mi plac incipiturile care par definitive, sigure pe ele. La toate cele trei romane, începuturile le-am rescris la final. Ce știam eu ce va fi cartea când am început-o? După o săptămână de bâjbâit, lucrurile se reglează. E partea cea mai dificilă. Uneori nu-mi iese și-mi vine să las totul baltă. Dar nu o fac. Știu că și când mă echipez să alerg 20-30 de kilometri, primii doi sunt cei mai antipatici. M-aș întoarce acasă și-aș destupa o sticlă de vin. Ce-mi trebuie mie atâta bătaie de cap? Dar după ce revin, sunt un om bine așezat în sine. Un om care se suportă, deci aproape fericit. Nu mi-a luat mai mult de o săptămână să intru în ritmul cărții. Apoi totul a mers de la sine. M-am deconectat de la rețele de socializare vreme de 5-6 luni (e obligatoriu, altfel îmi hărțuiesc atenția), am ieșit mai rar în oraș, m-am cam rupt și de amici. Pe scurt, m-am mutat în carte. Și ușor-ușor am ajuns acolo unde voiam: la rutină. Adică la nivelul cel mai bun al scrisului. Am lucrat câteva luni, nu multe, două-trei-patru, zilnic. Fără pauze: am scris de Crăciun, de revelion, de ziua mea. N-am nevoie de mult timp doar al meu: o oră, maximum două și-mi ies 10-12 mii de semne. Am nevoie în schimb de un tonus bun, de un timp așezat, de energie, de împăcare. Uneori nu e simplu să ajung în starea potrivită din care pot scrie. Dar dacă pornesc la drum, caut să-mi aranjez viața în așa fel încât să-mi iasă. Încep cu 3 mii de semne, cresc treptat norma. La început, scriu fără orizont. Ca un fel de încălzire. După aia ajung să șterg mult din primele zeci de pagini. Pe la jumătatea cărții, risc să ating în punctul în care scriu prea mult și-mi diluez fasciculul. Și atunci pun frână. 10 mii de semne pe zi, nu mai mult. Și iar recurg la mici șmecherii: nu duc până la capăt o poveste, o las suspendată, cât să rămân cu nerăbdarea de a o continua. Și tot așa. În noiembrie am început, în februarie am încheiat. Au fost 4-5 luni aproape fericite. Mai mult ce îți poți dori?

Numai așa se poate scrie, când nu mai e loc de întors.

Ceva tot trebuie să mai spun: nu sunt tipul ăla de scriitor cocoloșit. Nu umblă ai mei în vârful degetelor prin casă pentru că, vezi Doamne, am eu de scris. Ar fi și penibil. M-aș simți vinovat. Și așa am furat destule ore din timpul pe care trebuia să-l dau copiilor, comițând texte care azi nu-mi mai spun nimic. Scriu din viața mea, așa cum este ea. Și asta mi se pare important. Scriu acasă, la bibliotecă, scriu în mașină, pe bancheta din spate, în tren, în pat. Unde mă lovește. Unde simt eu că am la dispoziția ora aia bună, doar a mea. Dar n-aș putea face nimic fără tactul, de multe ori ironic, al soției mele. Fără generozitatea alor mei, care mă iau ca atare și înțeleg că uneori sunt rătăcit, amețit, că pierd obiecte, că uit de la mână până la gură, că vorbesc singur (mă și întreabă: „Cu cine te cerți acum?”).

Când termin, mă simt puțin confuz. Părăsit. Ca după o despărțire. Aproape singur. Ce mă fac eu de acum încolo? Dar mereu se găsește ceva de făcut. N-am avut niciodată timp liber.

În februarie începeam semestrul al doilea, cu multe cursuri. Așa că am forțat să termin până la finalul lunii, când am intrat în alt ritm, care nu mai era al meu. Știu să-mi calibrez efortul. Alergările lungi mă ajută, am anduranță, pot forța, pot urca pulsul, pot rămâne multă vreme în zona roșie de efort. Am avut apoi cursuri multe, obligații, texte serioase de scris, conferințe, călătorii etc. Am intrat în ele obosit, dar mulțumit. Cu sentimentul că mi-am făcut treaba. După aia, a venit o pauză necesară, în care nu doar că am luat distanță, dar aproape că mi-am uitat romanul. Am revenit la el abia în vară, n-am reușit să reintru în el, am amânat, am mai încercat spre toamnă. Noroc că am prieteni în lectura cărora am încredere.

Acum mă uit chiorâș la carte. Îmi place ca obiect, dar nu aș deschide-o. Nu pot citit trei pagini la rând din ea.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Mai puțin decât dragostea”?

Îmi doresc să fie citit. Oricum, dar să fie citit. Asta ne dorim cu toții, nu? În rest, cred în cărțile mele, altfel nu le-aș fi dat drumul. Nu sunt sigur de ele, doar cred în ele. Sper să nu se califice din start la capitolul „romane antipatice” pentru că e prea gros. 

Mai sper să nu fie citit cu prejudecăți.

Orgoliul pe care-l are orice scriitor îmi mai șoptește că îmi doresc să fie o carte cu viață lungă.

Orice scriitoare, orice scriitor e o făptură fragilă imediat după ce-i apare o carte. E un fel de lehuzie psihică…

Să mai zic? Sunt timid, nu-mi place să discut despre o carte abia apărută cu cei apropiați, cu prietenii, cu vecinii. Când mă vedeți, nu mă întrebați de ultimul roman. Am să comit cel mult o grimasă. Orice scriitoare, orice scriitor e o făptură fragilă imediat după ce-i apare o carte. E un fel de lehuzie psihică…

Mie-i place să scriu, nu depind, din fericire, de soarta cărților mele. Prin urmare, îmi văd de ale mele. Iar romanul meu își vede de ale lui. Îl pot însoți, dar nu am tras niciodată sfori, mi se pare penibil să mă agit pentru propria carte. Sunt critic literar, știu cât mă irită scriitorii care insistă să scriu despre cărțile lor. N-aș face așa ceva nici dacă aș ști că de asta depinde uitarea sau neuitarea cărților mele.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”