1. Cum s-a conturat ideea romanului „Teoria fricii”?
Lent. A fost un proces lent, care a durat vreo doi ani și ceva, timp în care am consumat mult stand-up comedy, fie pe Netflix, fie prin cluburile de comedie din București sau la Sala Palatului. Un moment important în ecuația asta a fost atunci cînd Costel mi-a devenit coleg de podcast, la RSS Reloaded. Asta se întîmpla în august 2020. Costel e unul dintre cei mai buni comedianți de stand-up din România. E și un foarte bun storyteller. Datorită lui am ajuns să-mi privesc în cheie comică anumite experiențe. Nu toate experiențele astea au fost amuzante atunci cînd le-am trăit. Doar că distanța în timp ajută. Cînd m-am apucat de scris primul draft, asta se întîmpla în noiembrie, anul trecut, aveam deja zeci de ciorne. Ciornele sînt al naibii de importante. Aș putea să scriu o carte despre importanța ciornelor. Elogiu ciornei vitrege, de exemplu. Sau, dacă aș fi bogat, i-aș comanda unui sculptor o statuie ecvestră: un scriitor călare pe o ciornă. Sau, poate, o ciornă călare pe un scriitor.
Faza e că, inițial, tot ce voiam era să scriu o carte comică. O carte explicit de comedie, în care să-mi permit să fiu cît se poate de liber. Și mai voiam ceva: să încrucișez două specii, stand-up comedy și literatura, și din încrucișarea asta să se nască un nou tip de scriitură – chestia asta mi-a reușit doar parțial, însă nici n-am insistat, pentru că m-a interesat mai mult să scriu o carte de literatură decît niște pagini în care să listez niște glume și-atît. Teoria fricii e cearta mea cu literatura, dar și o declarație de dragoste pentru ea.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Primul draft l-am scris în mare viteză, în vreo patru luni și jumătate, asta și datorită zecilor de ciorne pe care le aveam deja, dar și pentru că eu lucrez – cum bine a observat prietenul meu Remus – ca un maniac. A urmat un al doilea draft, care mi-a mai luat o lună, apoi un al treilea, încă o lună. Abia în timpul scrierii celui de-al treilea draft am simțit că frica devine personaj, că e prezentă chiar și-atunci cînd e absentă, și am lăsat-o să-și facă de cap. Așa mi-a venit și ideea titlului, Teoria fricii.
Pe partea de redactare, am fost norocos să lucrez cu Ioana Văcărescu. Ioana m-a pus să tai foarte mult, să rescriu, dar și să scriu texte noi. M-am executat fără să crîcnesc prea mult. N-a fost simplu, însă am avut mereu în minte binele superior al cărții, ca să zic așa. Lecția pe care mi-am luat-o din interacțiunea cu Ioana a fost că scriitorii ar trebui să-și trimită egoul la plimbare în faza de redactare a cărții. Sper că egoul meu s-a bucurat de acea plimbare, care a durat, practic, vreo cîteva luni, timp în care romanul a avut parte de trei rînduri de redactare.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Teoria fricii”?
Romanul ăsta nu e neapărat vesel, chiar dacă are mult umor. Mi-aș dori ca oamenii să rîdă, acolo unde e de rîs, dar și să plîngă, acolo unde e de plîns. Ca scriitor, îmi face mare plăcere să-i fac pe oameni să rîdă și să plîngă.
