„Simona Goșu trece cu dexteritate la roman, păstrându-și interesul pentru spațiul domestic și pentru momente de tensiune familială, rezolvate surprinzător, deseori cu violență. Stela, personajul care centrează acțiunea romanului, o fostă contabilă ajunsă menajeră, bovarică după o casă pierdută prin retrocedare, îi dă autoarei ocazia să intre în diverse familii, aparent fericite, și să creioneze portrete din tușe rapide. Problematica identității este firul roșu pe care cititorul merge grăbit, interesat de ce se întâmplă, pentru a se trezi, în final, la fel ca Stela, cu întrebarea tulburătoare despre ce este mai important în viață.” (Gabriela Adameșteanu)
„După Fragil, unul dintre cele mai bune debuturi din proza românească din ultimul deceniu, așteptările erau mari de la următoarea carte a Simonei Goșu. Din fericire, autoarea nu dezamăgește și publică un roman convingător, care demonstrează – pentru cine se mai îndoia – forța epică, priceperea literară și acuitatea socială ale prozatoarei. Cu Stela, Simona Goșu ne propune un roman format din multe cercuri concentrice, de la cel mai mic, al vieții de familie a protagonistei, trecând prin cel al unei comunități middle-class bucureștene, până la cel mai mare, al societății românești contemporane. În centrul tuturor acestora stă însă Stela, o femeie specială și recognoscibilă în același timp, pe care o poți admira sau o poți detesta, dar pe care mai mult ca sigur nu o vei uita.” (Victor Cobuz)
Fragment
Mircea a scos telefonul din buzunarul interior al gecii tocite, de blugi şi a înaintat. S‑a uitat prin geamurile magazinului, cu expresia lui uşor mirată, obosită, aşteptându‑şi rândul în piuitul caselor de marcat – ultimele raze de soare tocmai se stingeau. Şi‑a pus ochelarii de citit şi a tastat un mesaj: „Ai păţit ceva?“. A aşteptat aţintind ecranul. „NU“, a venit repede răspunsul. Oare la ce familie era azi? Stela îi amintea în fiecare dimineaţă la cine merge, dar el nu era atent. Ciudat că i‑a răspuns aşa scurt. Ea, care nu rata nicio ocazie să‑i povestească ce face la lucru. De câte ori o amuza sau o enerva ceva la unul dintre membrii familiilor la care făcea menaj, simţea nevoia să‑l anunţe şi îi trimitea mesaje sau îl suna. În ultimii ani, după AVC, îl căuta de două-trei ori pe zi, „ca să ţină permanent legătura“. De cele mai multe ori o asculta şi o liniştea sau râdeau împreună, alteori era nevoit să‑i închidă, ca în seara premierei cu Pescăruşul – îl sunase exact când discuta cu scenograful. I‑a respins apelul şi mai târziu i‑a citit mesajul: „Ştiu cu cine seamănă Marinică, ţii minte că erau doi care se ţineau de capu’ lu’ Pinocchio? O vulpe şi‑un motan nu‑l lăsau să meargă la şcoală. E, Marinică e motanul!“. Iar la pauză a venit altul: „E nervos regizoru’?“.
Când era Lăcră mică şi se certau în maşină, se întindea peste el să‑i claxoneze pe şoferii care mergeau încet sau le tăiau calea. De fapt, şi când nu se certau, obişnuia să se bage peste el, să‑l ajute să iasă dintr‑o situaţie sâcâitoare sau să‑i pedepsească pe cei care‑i complicau viaţa în trafic. Cum s‑a întâmplat odată, în drum spre teatru, când maşina care îl agasa cu încetiniri şi frânări bruşte, acordări greşite de prioritate a schimbat într‑un târziu banda şi Stela, aflată în dreapta lui, a coborât geamul şi i‑a strigat şoferiţei: „Proasto, proasto! Eşti o vacă proastă!“. Şi el a recunoscut‑o pe doamna Edith, responsabila de la Personal, care‑l angajase.
De la întâmplarea cu cărţile, o credea în stare de orice. Nu se mai mira când afla că întârzie la serviciu pentru că le sare în ajutor necunoscuţilor. Într‑o zi l‑a sunat Ţane să‑l întrebe ce‑i cu Stela de nu apare – o apelase şi telefonul părea închis. Mai târziu l‑a anunţat ea că totul e în regulă: condusese acasă o bătrână care se rătăcise. Altă dată văzuse un accident pe Grefoaicele. Se alăturase mulţimii adunate şi sunase la 112 să anunţe „un accident cu şofer băut“, dar s‑a dovedit că se înşelase. Operatorul de la Urgenţă o informase că cei doi şoferi pot rezolva situaţia cu o „amiabilă“, prevenind‑o că, dacă etilotestul nu detectează consumul de alcool, martorul care a solicitat deplasarea echipajului va plăti amendă. Aşa era Stela, întotdeauna bine‑intenţionată, un fel de justiţiară, care voia să rezolve situaţii complicate, uneori şi pe cele care nu o priveau.
Când o vedea cu ochii în lacrimi, incapabilă să înţeleagă că poveştile din capul ei nu se potriveau cu realitatea, i se făcea milă de ea, la gândul că e singurul care o vede aşa cum e: o visătoare, nu o şmecheră sau o şarlatancă, cum putea crede cine nu o cunoştea bine. Ce o să se întâmple cu ea fără el? Dar mai erau oameni care îşi dădeau seama că soţia lui e un om bun şi corect. Marin Ţane i‑a luat apărarea când a făcut „cea mai mare prostie din viaţă“ (cum zicea ea). Lăcră nu aflase niciodată, ce rost avea să‑i spună adevăratul motiv pentru care maică‑sa îşi pierduse serviciul de casieră la Depozitul de carte? Mititica, se lupta cu problemele ei, singură, departe. Ţane a crezut în nevinovăţia ei: „Mircea, dragă, românii‑s de două feluri: hoţi şi visători. Stela nu e hoaţă, e cinstită, dar aşa o trăsnităăă, ce n‑am pomenit, o ză‑pă‑ci‑tă“. Şi ea, care se considera o femeie serioasă. Sau nu, „o persoană la locul ei“, cum completase pe Facebook, la una din rubricile profilului, pe care şi l‑a şters după întâmplare. „Cu viaţa nu te joci, Stela!“, i‑a spus atunci Ţane, cu arătătorul în aer şi receptorul la ureche, aşteptând să‑i răspundă fiul lui, Vlad, penalist, care avea să o scoată din încurcătură. Oricât de greu îi venea Stelei să vadă, asta făcea uneori, se juca cu viaţa, ca un copil care nu se teme de urmările faptelor.
