1. Cum s-a conturat ideea volumului „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”?
Aveam de ceva vreme dorința asta de a scrie despre relațiile dintre mame și fiice, mai ales de când am devenit, la rândul meu, mamă și am putut să mă situez și de partea cealaltă, să zicem. Dar ce a declanșat cu adevărat scrisul propriu-zis a fost moartea mamei mele. Cred că abia atunci am fost capabilă să văd și mai bine niște lucruri, să-mi pun pertinent întrebări referitoare la cine (mai) sunt eu odată cu plecarea ei. În plus, tema asta a identității mă preocupă de mult timp, mai ales cea a unei identități feminine fluide și a felului în care ea se construiește și se deconstruiește în raport cu celălalt.
Peste toate, se așază, din nou și din nou, sentimentul de inadecvare, pe care nu cred că-l voi epuiza vreodată în scris – deși, personal, am început să mă simt mai bine alături de outsideri și să mă recunosc în ei.
2. Cum a decurs scrierea lui?
A durat o vreme să mă lămuresc în privința a ceea ce vreau să fac și ce formă vreau să aibă povestea asta. Am discutat cu Eli (editoarea romanului) de la primul gând până la ultimul paragraf. Am făcut documentare, am citit despre moarte, am văzut pe tema asta, am discutat mult despre și am trecut printr-un proces dificil de doliu.
Când am început să scriu per se, știam încotro merg. Mi-a luat aproape un an, cu mici pauze. Am lucrat la carte pe calupuri, în diverse locuri (Brașov, Sângeorz-Băi, Iași), vreme în care am scris, rescris și tot așa. A fost un drum greu, total diferit de cel de la Oameni mari, dar știu că mi-a fost necesar. Și mai știu că am vrut să scriu despre o cădere, în timp ce eu însămi eram în cădere.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”?
Îmi doresc să fie citit. Atât. Habar n-am cum, fiecare după propriile posibilități, propriile bagaje și perspective. Îmi dau și eu seama că unora le va plăcea, altora nu, m-aș bucura totuși dacă oamenii ar începe lectura fără niciun fel de așteptări și prejudecăți.
