Nu mai e nimeni acasă
(fragment)

Editura Vellant vă prezintă un fragment din romanul Nu mai e nimeni acasă de Sabina Yamamoto, publicat de curând în colecția Traverse.

595 vizualizări
Citiți în 13 de minute

„«Greu de ucis». Așa s-ar povesti subiectul acestei cărți, dac-ar fi să-l concentrez în trei cuvinte (sau, într-o altă variantă: «Eroina nu se lasă»). Este vorba de un bildungsroman de factură aproape clasică. Dincolo de firul narativ, un film de acțiune: o supraviețuitoare de pe-un portavion în flăcări reușește să se salveze în ultima clipă și s-ajungă undeva pe continent, la pace și siguranță. Numai că «portavionul» este România (iar «flăcările» sunt Tranziția), iar «continentul» este arhipelagul japonez, unde pacea și siguranța sunt doar aparențe, bune de vândut turiștilor. Eroina, ca imigrantă, n-are parte nici de pace și nici de siguranță, ci descoperă că a schimbat un război cu altul (ambele fiind, desigur, «războaie civile», adică familiale). Din punctul meu de vedere, ceea ce aduce nou această carte – în afara vocii foarte personale a autoarei – este o ruptură violentă cu tradiția romanului românesc contemporan, specializat în învinși, în ratați și-n bătuți de soartă. Nu știu dac-am înțeles mesajul ascuns; mie-mi sună așa: «Ia ce vrei și plătește prețul. Sau vei lua ce nu vrei și vei plăti același preț, ba chiar mai mare».” — Mihai Buzea


Fragment

M-am întors acasă pe la prânz. Poarta era deschisă, nimeni în curte. Ușa însă era încuiată. Am bătut de câteva ori, dar nimic. M-am uitat prin geamul moza- ic și l-am văzut pe tata în toate formele și culorile ca pe-o pictură abstractă. Stătea într-o poziție ciudată, cu jumătate de trup suspendat între așternut și parchet.

— Tată, te ridici să îmi deschizi ușa?

— Nu pot… tati… am încercat să mă ridic, dar… și a mai spus niște bolboroseli pe care nu le-am înțeles.

Am oftat lung și mi-am dat ochii peste cap. Se re- peta același lucru, tata se făcea muci cât mama nu era acasă. Am verificat toate geamurile și am găsit deschi- să fereastra de la bucătărie. Am sărit înăuntru și l-am ajutat să se așeze la loc. Cearceaful era pătat de urină proaspătă. L-am tras într-o parte cât să nu stea pe ea.

— Unde e mama? Nu mi-a zis că pleacă.

— S-a dus să ia fotoliile alea verzi de la bunică-tu. Și alte lucruri pe care i le-a promis. A venit nenea Dan cu Șocatu și cu Paulian, și Șocatu cu mașina.

— Aoleu, ai zis de două ori Șocatu! Am înțeles. A zis când se întoarce? Că îmi e foame.

— N-a zis tăticule, au plecat de ceva vreme însă.

Evident am gândit, dacă ai avut vreme să te faci praf. Dar nu i-am zis nimic.

— Sabinule, tu vezi câți pui de găină sunt în casă? Ia uite ce frumoși sunt toți, peste tot! Vezi, ai grijă să nu calci pe ei, că sunt încă mici! Ce bucuroasă o să fie maică-ta, că tot voia să mai cumpere câțiva.

— Ce tot vorbești? Nu e niciun pui de găină, nu văd nimic! Iar ți-ai băut mințile!

L-am lăsat singur și m-am dus în cealaltă cameră. Mi-am pus muzică la radio și am început să îmi fac unghiile cu ojă. Era foarte cald afară, caniculă de sep- tembrie, bine că mai adia vântul. Tata m-a strigat că-i e sete. Am găsit o sticlă de plastic, am umplut-o cu apă de la cișmea în ea și i-am dus-o.

— Uite apă, i-am întins sticla.

N-a putut-o prinde bine și l-am ajutat să o apuce. Mâna îi tremura foarte tare. A reușit să bea un pic de apă și restul a vărsat-o pe el. Pe barba lungă, pe cămașă, pe pieptul dezgolit.

 — Haide măi, tată, ce naiba, uite ce mizerie ai făcut!

Am adus un prosop și am șters apa de pe el. Am umplut iar sticla, l-am ajutat să bea, a sorbit mai mult și mi-a făcut semn că nu mai vrea. Am lăsat sticla acolo.

M-a prins de braț și m-a tras spre el.

— Deschide ușa aia de la baie! Vezi că e închis acolo și nu poate să iasă!

— Cine să iasă? Nu e nimeni acolo!

— Ascultă ce-ți zic! E un prieten de-al meu acolo închis. Are o sticlă de vodcă pentru mine. Mi-a promis că bem împreună.

— Nu e, domnule, nimeni!

M-am repezit la baie și am dat cu ușa de perete. Începuse să mi se facă frică. Era tata cum era, dar niciodată nu făcuse așa.

— Nu e nimeni în casă! Gata, potolește-te! Mai bine dormi un pic!

N-a mai zis nimic. Părea că s-a resemnat că nu-l cred sau că nu vreau să-l cred. Am închis totuși muz- ica, să aud dacă mai spune ceva. Era liniște în casă și credeam că a adormit în sfârșit. După ce am terminat cu oja, m-am ridicat să văd ce face. Nu dormea, stătea liniștit, sprijinit de spătarul canapelei, cu un zâmbet larg pe față. În ultimii ani, mai ales după accident, nu-l mai văzusem pe tata zâmbind, iar acum arăta straniu, aproape ireal. Foarte lucid de data aceasta, mi-a spus să nu-mi mai fac griji.

— Uite, Sabinuța, casa e plină de oameni îmbrăcați în alb, sunt mulți, i-am numărat, peste 40 de persoane.

Am început să-mi dau seama că ceva nu era în regulă și mi s-a făcut foarte frică. Am ieșit afară și m-am uitat peste gard. Nu se vedea nicio mașină. M-am întors să văd cum îi mai este.

S-a uitat la mine, părea liniștit și fericit.

Tata nu fusese niciodată fericit.

La câteva minute a început să respire greu, din ce în ce mai greu. A vrut să se întindă pe spate și era iar să cadă. L-am prins și l-am ajutat.

— Tată, ești bine? Mai vrei niște apă?

Nu mi-a mai răspuns. I-am dat apă mai mult cu forța, dar tot lichidul i s-a scurs de-o parte și de alta a bărbii.

A început să horcăie, cu respirația grea și răgușită. Privea undeva departe, mai sus de tavan și acoperiș.

— Tată, haide, TATĂ! Trezește-te!

Am încercat să îl ridic, ca să respire mai ușor, dar trupul lui, deși numai piele și os, era atât de greu, că n-am reușit. Și iar un horcăit puternic, urmat de secunde lungi când nu am mai auzit nimic.

— Tată, te rog, spune ceva!

Mi-am lipit urechea de pieptul lui, i-am ținut degetul sub nas, nu am simțit nimic. L-am bătut ușor pe obraz repetat și am început să dau din ce în ce mai tare. Se uita undeva departe cu gura deschisă, parcă a mirare.

Timp de jumătate de oră m-am plimbat între poartă și sufragerie. Știam că nu mai e, dar îmi era frică să o spun cu voce tare. Nu știam pe nimeni în cartier, încă nu aveam telefon fix. Mă blocasem într-un monolog pe care îl repetam fără întrerupere.

— Nu, nu se poate. Nu, e bine, o să vină mama și totul o să fie bine. Nu, îi e doar rău un pic. Nu, nu, nu s-a întâmplat nimic. Nu are cum, nu se poate! Nu, nu, nu se poate! Acum se întoarce mama! Nu are cum! Îi este doar un pic rău.

Când mama a intrat pe poartă, stăteam în picioare lângă ușa deschisă.

— Ce e Sabina? Ce stai așa țeapănă?

— Tata… tata nu e bine.

— Cum adică, ce vorbești?

M-am întors spre casă și îl puteam vedea din prag cum privea în continuare tavanul.

Mama a venit lângă mine, o clipă a stat nemișcată, iar mie mi s-a părut o veșnicie, apoi s-a repezit spre el, l-a zgâlțâit, i-a dat palme peste palme.

— Toni, Toni! Nu mai glumi! TONI!

A ieșit fugind din casă, s-a prăbușit pe jos plângând.

— Toni nu mai e! Toni a murit!

Și atunci tavanul a dispărut, și casa, și totul… Și în jurul meu erau pui de găină și oameni îmbrăcați în alb. Iar cuvintele rostite de mama le puteam vedea undeva în aer, scrise de tipar, cu vopsea proaspătă, care se scurgea, făcând literele să se prelungească până la mine. TONI A MURIT!

Tata murise.

Sabina Yamamoto (n. 1984, București) a publicat în volumul colectiv Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și în volumul Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A urmat cursurile de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu și Florin Iaru, „Atelierul de croitorie” și „Creative Writing Sundays”. A mai scris articole și proză scurtă pentru Cod de Poveste, Contributors, Dilema Veche, Familia, Laconic, Liternet, Revista de povestiri, Timpul, Tomis și Viața medicală. În prezent locuiește în Yokohama, Japonia, împreună cu cele două fiice ale sale. Nu mai e nimeni acasă este cartea sa de debut.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”