Soarele amiezii lumina pereții salonului, patul și chipul inexpresiv al lui Richie Grecu, fostul director al Serviciului Român de Informații, internat într-un azil de lux din Otopeni. Suferea de o boală degenerativă care se agravase odată cu trecerea anilor. Acum semăna cu Tutankhamon înainte să fie îmbălsămat sau cu experimentul lui Victor Frankenstein înainte să prindă viață.
Când asistenta întră în salon, doar smocul de păr alb din urechea dreaptă (singura parte a corpului său racordată la realitatea mediului înconjurător) îi tresări din cauza curentului provocat de ușa deschisă.
Tânăra brunetă privi într-un punct fix de pe podea și strâmbă din nas înainte să se apropie de patul pacientului pentru verificarea de rutină.
̶ Ah, Richie, dac-ai ști ce vreme superbă e afară! Ce păcat că nu te poți bucura de ea, zise asistenta în timp ce aranja garoafele din vaza de pe noptieră.
Richie mai primea flori ocazional de la fata cea mică din a doua căsătorie și, culmea, de la băiatul făcut din flori. Fata cea mare din prima căsătorie nu mai voia să știe de el. Se mutase cu soțul ei interlop în Mexic, unde își deschisese o clinică de chirurgie plastică (probabil un paravan pentru spălare de bani și alte afaceri ilegale).
Pe mama băiatului, în schimb, o iubise mai mult decât pe primele două soții, în ciuda faptului că nu se căsătorise cu ea. O chema Cătălina, o brunetă focoasă cu ochi căprui, cu treizeci de ani mai tânără decât el. O iubise cu adevărat sau așa îi plăcea să se mintă pe sine și pe cei din jur. În realitate, pentru cine îl cunoștea îndeaproape, Cătălina era echivalentul unui ceas scump, al unei brățări de designer din aur de 24 de karate sau al oricărui accesoriu vestimentar menit să atragă atenția.
„Nici nu e nevoie să vorbească, la cât e de frumoasă”, le spunea Richie amicilor săi – directori de spitale cu șpăgi ascunse prin saltele, procurori și magistrați șantajiști și șantajabili, șefi și șefuți de poliție implicați în scandaluri sexuale, mafioți de tot soiul alături de care punea țara la cale. Îi făcea o deosebită plăcere să urmărească privirile tuturor acestor masculi – mai degrabă Omega decât Alfa – cum vagabondează pe trupul ei în căutarea virilității pierdute. I se umplea inima de mândrie, se îmbăta din nectarul ei mai repede și cu efecte de mai lungă durată decât din băuturile scumpe pe care le consuma la mesele boierești.
Se spune că Salvador Dali obișnuia să se plimbe pe străzile New York-ului cu un clopoțel agățat de mâneca pardesiului. Gândul de a fi ignorat de oameni i se părea mai cumplit decât moartea. Pentru Richie Grecu, așadar, Cătălina fusese clopoțelul agățat de mâneca egoului său.
Fusese, deci era o chestiune trecută, încheiată. Din fericire, reușise să scape din chingile lui și, în prezent, trăia împreună cu un bărbat cumsecade la Paris. De ce chingi? Fiindcă povestea de dragoste-care-nu-e-dragoste nu trecuse fără să lase cicatrici. Cătălina își învrăjbise familia din cauza lui Richie. Nervi, țipete, uși trântite și inimi frânte. Și lacrimi, râuri de lacrimi. Îndemnat de puținii oameni lucizi din anturajul lui să se retragă, să-i dea voie tinereții ei să respire, Richie replica: „După ce conduci Ferrari, e imposibil să te mai urci în Dacii.”
Atunci, câte un doctor care se erija în vocea rațiunii de la băutură, îl lua deoparte și îi spunea:
„Las-o mai moale, Richie, nu mai ești tânăr!”
„Vârsta e doar un număr!”, răspundea încă directorul în funcție al SRI, golind al nu știu câtelea pahar de vin.
Asistenta termină de inspectat pacientul, îi colectă plosca și, dând să se întoarcă, îi sări din nou în ochi pata de mizerie de pe podea pe care o remarcase la sosire. „Ce naiba, doar am făcut curățenie. Era lustruit totul aseară înainte să-mi închei tura!”, se indignă ea și hotărî să facă ceva în privința acelei pete, să-și scoată imaginea ei de pe retină.
Așeză neglijent plosca plină de urină pe marginea mobilei din dreptul celuilalt capăt al patului, ieși din salon și se întoarse cu o găleată și-un mop. În momentul în care se aplecă cu spatele la Richie ca să curețe mizeria de pe jos, în ceața din ochii bătrânului imobilizat la pat se întrezăriră, în mod neașteptat, mici insule de viață.
– Că-tă-li-na!
Asistenta nu auzi sau se făcu că nu aude – probabil era obișnuită cu rarele și neputincioasele zvâcniri ale minții pacientului ei, căreia de mult îi trecuse termenul de valabilitate.
Dar Richie nu mai părea un simplu golem neînsuflețit sau un gargui de piatră. Își arcui spinarea și își întinse, șovăitor și cu mari eforturi, arătătorul spre fundul asistentei.
– Că-tă-li-na!
Degetul lui înainta prin aerul salonului ca un zeppelin trist, cu combustibilul la minimum. Într-un anume sens, se putea spune că Dumnezeu însuși și-ar fi întins arătătorul spre cel al lui Adam, dar într-o reinterpretare profană și pervertită a frescei lui Michelangelo. În fine, degetul lui Richie atinse fundul asistentei. Nu se produse nicio scânteie divină dătătoare de viață. Din contră, o flamă, un scurtcircuit, miros de ars, siguranțele sărite.
– Richie!
Asistenta se sperie și lovi cu cotul, din greșeală, plosca de pe marginea mobilei, doborând-o.
Se auzi un horcăit scurt și bătrânul căzu cu capul pe spate – ochii împietriți, gura deschisă.
– Richie?
Urina din ploscă se prelingea pe podea și, într-un firicel de salivă, sufletul lui Richie Grecu i se prelingea pe bărbie.
