M-au luat la dans în amiaza mare. La început am refuzat politicos, lăsându-mi un răgaz de timp, doar abia intrasem în salonul împodobit cu baloane refolosite. Organizaseră petrecerea în acest spațiu de recreere pe post de bibliotecă, cu stive de cărți ticsite pe suprafețe scrijelite de mobilă veche.
Am inspirat adânc. Pe două mese de lemn unite într-un L erau așezate, la o oarecare distanță, ghivece cu flori de plastic și pahare de unică folosință, umplute cu suc de portocale. Lumea de afară se vedea și se auzea la YouTube, pe un ecran LED de 55 țoli, lipit de perete.
Într-o flanelă de bumbac peste o cămașă cadrilată cu reverele ieșite, Teodor era prezent în colțul mesei mai scurte, unde se pare că își aveau locul cei șase sărbătoriți pe luna octombrie. M-a privit cordial de sub sprâncenele înspicate, iar eu i-am aruncat o scurtă ocheadă drept răspuns. L-am salutat apoi pe Albert, amicul lui de la cealaltă masă. Organizatoarea de evenimente sociale, Eva, îmi făcuse semn să intru cu prietena mea în cărucior, după ce bântuisem coridoarele din jur, în plimbări lente, ca să zăresc hulubii cum se împerecheau pe bordura ferestrelor. Cerul era static și noros.
Dar ei, bătrânii, în pantaloni de casă, zâmbeau, dacă nu bușeau în plâns. Eva bătea din palme pe ritmul muzicii (la cererea unei bătrâne s-a ales Toto – Africa), însoțită de asistenta ei, cu firele de la tâmple abia atinse de alb. În rest, se purta părul scurt, de vată, doar al meu era prins într-un cuib de viespi.
M-au lăsat prea puțin să-mi revin, căci organizatoarea s-a apropiat și mi-a întins din nou mâna. S-a format un mic rond în aria interioară a L-ului, în care lumea s-a adunat pe scaune clasice, alții pe cele cu rotile. Persoanele mai viguroase s-au ridicat la dans, în saboți de spital. Teodor mă privea continuu și m-am decis să-i fac o bucurie.
Inima îmi bubuia în piept, dar i-am dat bice când m-am cuplat de spatele Evei ca să inițiem un dans în șir indian. În acel moment, ea a luat de pe masă ceva ce semăna cu o coroniță de argint și mi-a dăruit-o. Am rânjit în aplauzele entuziasmate ale celorlalți, priveam chipurile bucuroase ale invitaților, poate le făceam tuturor o bucurie, căci, în general, nu prea mai era mult timp. Unii dintre ei își fixaseră pe cap niște coifuri galbene cu Happy Birthday. Tocmai atunci a intrat șefa căminului, Victoria, într-o rochiță mulată, ochii de onix îi luceau printre șuvițele de păr cârlionțat; ne-a zâmbit dezmierdător și și-a scos mobilul din buzunar. A făcut o serie de poze, fără ca să mă scape pe mine din obiectiv, încurajând octogenarii din background să ridice mâinile, să le agațe de fericirea cerului, să-și lărgească distanța dintre fălci în hohote știrbe. Mi-a promis că mi le va trimite mai târziu, iar eu arătam a viață, rău nu aveau cum să iasă.
Cerul de afară se menținea static și noros. Eva a ieșit din lanț în piruete când piesa s-a încheiat și a făcut un click pe una dintre sugestiile YouTube. Muzica lui Leonard Cohen, Dance Me to the End of Love,a cuprins incinta. Nu toți o cunoșteau, dar mie mi s-au umezit ochii. Atât îmi trebuia în fața lor. Organizatoarea a revenit cu pași repezi și a luat un bătrânel rușinos la dans, îl convinsese după insistențe languroase să se ridice de pe scaun. Cu o chipie catifelată pe creștet și un veston din pâslă, invitatul a format un cuplu cu Eva mai înaltă ca el, ce emana iubire. O bătrânică m-a fixat cu privirea, de parcă aș fi fost un prinț și nu prințesă, iar Victoria m-a îndemnat să o iau pe ea la valsat.
M-am conformat ca un papagal depresiv. Pe ecran, doi tineri se legănau într-o sală de spectacole, apoi făceau același lucru după zeci de ani. În realitatea mea, nimeni nu mai era îndrăgostit de nimeni – am observat, ciupindu-mă de pielea brațului. Spre finalul piesei, m-am prăbușit pe scaun, mă durea pieptul și suflam greoi. Teodor rămăsese proptit locului, cu mâinile împreunate peste flanelă, conversa cu o băbătie așezată în stânga lui.
Am dat sucul de portocale pe gât, furișându-mi privirea spre fereastră, unde hulubii se odihneau în forme de ghemotoc. Nu voiam ca fața să mi se schimonosească, nu, trebuia să-mi țin zâmbetul cu orice preț, deși prietena mea se dezbărase, de la o vreme încoace, de aceste exerciții faciale. L-am căutat din nou pe Teodor, septuagenarul, Teodor, cu ochii lui albaștri, cu nasul de ciupercă și tenul străbătut de o acnee conglobată, asemeni celei lui Bukowski. Schimbaserăm câteva vorbe în vară, când îmi plimbam camarada prin grădina azilului. Era o zi splendidă, de ștrand, iar Teodor cu Albert se odihneau în foișor. Îmi adusesem amica lângă ei, laumbră, și, din priviri, dedusesem o compatibilitate jucăușă. Albert călătorise în Noua Zeelandă înainte de a ajunge în acest loc. În acest ultim loc. Teodor îmi mărturisise că nu vizitase nimic măreț, dar că umblase cu gândul peste tot.
Am uitat de porumbei, de stivele cu cărți ori de cerul static și noros. Eram cu gândul la ștrandul de cămin, când Eva m-a rupt din reverie, înflăcărându-se pe noua melodie în acorduri de lambada. A ieșit iute pe coridor după o mână de infirmiere. Ținea la echilibre, până la urmă.
Imediat după intrarea lor, s-a ivit în pragul ușii o doamnă în vârstă, care purta o pălărie din fetru și o fustă mai sus de genunchi. Din YouTube țâșneau intonații de încurajare: Banto é uma canção, de alegria, Liberdade, Alforria. Sprijinindu-se de un baston canelat, bătrâna, cât un munte, a pășit agale spre mine, cu pulsul unei broaște țestoase. Numa festa em harmonia. Adevărul era că mă înțepa stomacul. Victoria i-a oferit de îndată un scaun. Prin borul liliachiu, i-am întrezărit ochii în formă de semilună pluvioasă. Purta pantofi maro, din piele, cu tocul scâlciat. Animalul omega, mi-a fulgerat prin minte, pielea aceea fusese a unui animal omega.
— Tamara mă numesc, mi-a zis ea cu o gură de scoică, reperându-mă printre gene.
Mi-am spus numele cu ciudă. Ciorapii ei de culoarea nudului aveau firul pierdut chiar deasupra gleznelor umflate. Își trasase două linii negre de tuș la colțul ochilor, cu o asimetrie necuviincioasă. Mâinile, cu unghii într-o nuanță incertă, ca de scutec, și le odihnea pe capul argintat al bastonului. Exala un miros pătrunzător de busuioc.
Infirmierele au țopăit un timp, împinse de forțe superioare, revenind pe urmă cu niște cutii mari de carton. Passos firmes Marcas tristes. Bătrâneii pocneau din degete. Când piesa s-a încheiat, Victoria a început să aplaude, fredona un La mulți ani. Încet-încet, lumea i s-a alăturat. Sala s-a umplut de vuiete, vaiete, unii foloseau batiste, alții se serveau cu suc, amica mea se păstra nepăsătoare, ca și atunci când îngrijitoarele au scos din cutii câteva plase cu dulciuri ca să le împartă. Am căpătat una la cererea Evei, performanța mea de adineauri trebuie să fi fost excelentă. Înăuntru, pe lângă o napolitană, găsisem o pungă cu bomboane de caramel, numai bune de molfăit.
— Uite ce-ai primit, Magda! am fluturat eu cadoul prin fața prietenei mele.
Magda și-a mutat privirea de pe un punct al linoleumului pe ambalajul castaniu al pungii, zâmbindu-mi sadic. Pe material era desenată o văcuță cu un trifoi verde în bot: un alt animal omega.
— Ia-le tu, mi-a zis fonfăit.
— Nu. Sunt pentru tine, știi că eu-s vegană.
— Eu nu pot mânca, n-am voie.
— Cine ți-a spus asta?
— Asistentele, a răspuns ea, după un moment de ezitare. Gata cu sărbătoarea, oho. C’est fini, mi-a scuipat printre dinții de proteză.
M-am vârât în mine și am tăcut mâlc. După petrecere, am reluat plimbarea pe coridor, în scârțâitul roților, am aruncat câte un ochi pe tablourile cu ramele ciuntite sau pe bârnele groase montate la jumătatea pereților. Ferestrele erau acoperite cu perdeluțe de muselină. Se plătea scump pentru un loc aici și exista o listă de așteptare. Când am cotit la dreapta, am dat de un grup de vizitatori guralivi, adunați lângă un panou cu fotografii. Victoria era printre ei, își plimba unghia poleită a arătătorului peste fiecare poză. Mi-am parcat amica lângă zid, ca să mă apropii pe furiș de tăblia de lemn. În imagini, bătrânii purtau căciulițe roșii cu moț alb și zâmbeau lângă un Moș Crăciun, cu o jumătate din față acoperită de ochelari de soare. Într-una din ele, o tipă tânără, cam de aceeași vârstă cu mine, stătea într-o rână la picioarele lor. Pe cap avea o cordeluță cu urechi teșite de ren. Am încremenit, ca după o lovitură de satâr pentru ca, în clipa următoare, să mă retrag pe nesimțite din fața lor cu noul gând: promovarea făcea regula jocului.
Timpul meu era pe sfârșite, trebuia să mă întorc la lucru în tura de după-masă, astfel că am condus-o pe Magda în jumătatea ei de cameră, i-am dat un sărut pe frunte și mi-am luat rămas-bun, lăsându-i coronița argintie pe pat. Buzele ei de liniuță s-au curbat plăcut la ambele capete. Era mohorât acolo cu mobilierul cu rotile, cu scaunul cu rotile, cu polița plină de pilule și ambalaje, cu geamurile nespălate, mocheta gri ca cerul, cu tensiometrele de braț, sertare năclăite, glastre spălăcite ce adăposteau flori de plastic, așa că m-am repezit să ies cât mai repede din atmosfera cuprinsă de animale și obiecte omega, apoi de animale alfa și de poze pe care nu le voi primi vreodată.
