„Fie că e vorba de scene biblice, fie că e vorba de episoade contemporane, prozele scurte din volumul de față conțin, aproape fără excepție, câte o fisură prin care își face loc în contingentul obișnuit ceva altfel, o boare de dincolo. Uneori e vorba de semne aparent acceptabile rațional (un accident, o gafă cu repercusiuni grave sau, la alt nivel al acceptării, norocul, ba chiar câte-o minune), alteori de rupturi șocante emoțional (căderea bruscă-n moarte a cuiva drag, ca și cum ar fi un episod banal) sau inexplicabile rațional (reveniri din lumea de dincolo). Peste tot însă e vorba de o coerență tainică a lumii, care suspendă legitimitatea coincidenței în numele unui sens profund: irumperea sacrului în profan. Adrian G. Romila e un vânător de epifanii, dar nu unul doctrinar; veți găsi în povestirile lui un meniu complet: tandrețe și umor, solemnitate și absurd și, peste toate, încrederea că literatura este ea însăși o epifanie, în măsura în care poate reduce lumea la poveste și-o poate investi cu un sens altfel inaccesibil unui contact superficial, secularizat.” (Bogdan Crețu)
Ham
Opri maşina lângă poarta casei, părea cea mai înaltă poartă de pe strada aia, o poartă frumoasă, de fier forjat, probabil că vila de dincolo de ea era la fel. Nu putea lăsa maşina aşa, în stradă, făcu o manevră lină şi o urcă cu grijă pe trotuar, să n‑o izbească de bordură pe dedesubt. Abia atunci opri motorul şi sună de pe mobil fără să mai coboare. Ieşi o bătrânică în halat vişiniu, cu părul alb strâns elegant într‑un coc, din spatele ei se auzeau mulţime de lătrături disperate, bătrânica privi maşina câteva secunde şi se lumină când văzu înscrisurile mari de pe portiere şi de pe capotă, ieşeau mult în evidenţă, era scris „Ham“ cu verde pe fond de portocaliu total. N‑avea cum să n‑atragă privirea, Cezar o vopsise aşa, ca pe‑o fondantă, să iasă‑n evidenţă, erau firmă serioasă. Femeia veni la geamul din dreapta, Marius coborî imediat de la volan pe partea cealaltă.
— Voi sunteţi, maică, de la asociaţie? Am văzut eu că nu e orice maşină…
— Săru‑mâna! Da, de la „Ham“ sunt, Marius mă numesc. Dar nu cu dumneavoastră am vorbit la telefon, nu?
— Nu, cu băiatu’ meu aţi vorbit. Da’ el a ieşit acuma, are nişte treabă în oraş. Mi‑a zis că veniţi şi l‑am pregătit. S‑aveţi grijă de el, maică, e tare frumos şi deştept. Eu am vrut să‑l ţinem, da’ Robert, Robert e băiatu’ meu, a zis că avem destui, nu mai e loc şi pentru el.
— Păi noi nu ne ocupăm de păstrat, doamnă. Nu v‑a zis domnul Robert? Noi doar îi luăm după sesizări, îi castrăm, îi cipăm şi apoi îi ducem la un adăpost specializat. De acolo, cine vrea, dacă vrea, să‑i ia… Mai putem da sfaturi, inclusiv sfaturi medicale, de hrănire, de îngrijire, îi ţinem o vreme, dar nu putem să‑i păstrăm pe termen nedeterminat.
— Vaaaai! Ce rău îmi pare că nu‑l ţineţi! Doamne, ştiţi cât e de deştept şi de cuminte? Parcă n‑a trăit afară toată viaţa lui. Latră numai dacă e nevoie, nu face nevoi aiurea, unde nu trebuie, mănâncă orice‑i dai, se gudură mereu, se joacă, e sociabil, doarme unde‑l pui… Răii ăştia ai noştri sunt închişi, nu au apucat să‑l smotocească, deşi ar fi vrut… Noi l‑am ţinut într‑o cameră mai aşa… într‑o magazie…
— Da, da, bine, înţeleg. Ei, poate îşi găseşte un stăpân bun, la fel de bun ca dumneavoastră. Păi hai să‑l aduceţi! Eu am venit cu maşina de serviciu, cealaltă e mai rablă, dar are cuşcă deasupra, o iau numai dacă‑s mai mulţi de adus, să‑ncapă.
— Da’ nu intraţi un pic? Să‑i vedeţi şi pe ceilalţi, nişte frumuseţi, băiatu’ meu i‑a cumpărat…
— Nu, săru‑mâna, nu mai intru! Mă cam grăbesc. Nici nu vreau să las aşa, maşina nesupravegheată pe‑aici. E nou‑nouţă, nu vreau s‑o zgârie careva. Şi‑aşa…
— N‑o zgârie nimeni aici, maică, e cel mai sigur loc cartieru’ ăsta!
— Nu‑l puteţi aduce dumneavoastră aici, la poartă? Îl pun direct în spate, e mai uşor…
— Ba da, îl aduc. De fapt, vine el singur dacă‑l chem eu, v‑am zis că e deştept foc… Dar ziceam că poate…
— Nu, nu, vă rog să nu vă supăraţi! Nu mai intru. Ăăă, ce mai voiam eu? Aaaa! Aş vrea să ştiu dacă e curat. Lasă păr? Ceva purici are? Că maşina asta e nouă şi n‑aş vrea să‑mi strice tapiţeria şi celelalte…
— Maică, mai lasă păr, ca orice om, na… şi nici nu l‑am spălat. Că dacă nu‑l păstrăm noi… Purici n‑am văzut să aibă… nu prea se scarpină… Sau poate se scarpină când nu‑l vedem, v‑am zis că e deştept foc.
Marius zâmbi şi ridică arătătorul drept.
— Ca orice câine, nu ca orice om, vreţi să ziceţi! Bun. Păi hai, să‑l vedem, atunci!
Bătrânica intră în curte, Marius rămase în poartă, urmărind‑o cum merge la o magazie scundă de lângă vilă (avusese dreptate, vila părea luxoasă, ca mai toate de pe strada aia, gazon, foişor, loc de grătar, alei cu flori pe margini, jardiniere la ferestre, oamenii aveau bani, ce mai!). Într‑un padoc imens, în partea opusă magaziei, patru ciobăneşti germani se aliniaseră la plasă cu urechile ciulite şi‑l lătrau în cor, consecvenţi, ei alcătuiau zgomotul de fond al atmosferei. Bătrânica se întoarse din coşmelia de scânduri ţinând în mâini un câine de talie mică, avea blana portocalie, cam smotocită, şi o coadă stufoasă încârligată nostim. Era mai mult lung decât lat, constată Marius dintr‑o ocheadă, parcă fusese născut şi crescut într‑un burlan, ar fi semănat cu un şoricar, dacă n‑ar fi fost aşa de păros. Clar, o să‑i spună „Ţeavă“, dacă nu fusese cumva deja botezat de Robert şi de maică‑sa. Îi puseseră o cureluşă lată din piele roşie la gât şi abia când se apropie cu el în braţe observă că avea o ureche ascuţită cu pavilionul lat, ţinut drept în sus, ţeapăn, şi cealaltă coborâtă de tot, ca şi cum n‑ar fi vrut să mai audă nimic cu ea. Câinele dădea bucuros din coadă şi se zbătea în mâinile bătrânei ca să fie lăsat jos, nu scheuna şi nu lătra deloc, se manifesta doar prin bâţâitul ca de arc electric al cozii, prin privirea de prost simpatic şi prin amuşinarea disperată a orice îi ieşea în cale. Marius îl preluă, simţea în tot corpul energia animalului care începuse deja să‑l lingă şi să pufnească. Îl duse la maşină, deschise portiera în spate şi, înainte să‑l pună jos, la picioarele banchetei, mai întrebă:
— Nu latră? Nu zice nimic? Că nu l‑am auzit…
— Ba latră, maică, da’ latră aşa, mai rar, când are el chef, când i se‑ntâmplă ceva… V‑am zis că e cuminte, nu‑i ca obraznicii ăştia… E discret câinele ăsta, domnule, e special, să ştiţi! Aşa‑mi pare de rău că nu‑l vrea Robert! Face aşa tare, odată face „ham!“, când i se năzare lui, clempăne din colţi şi gata, ia pauză până la următorul lătrat. Poa’ să treacă şi două zile. Mai scheaună el uneori când vrea ceva sau nu‑i convine… E filosof, domnule, filosof, nu alta!
Marius îl cuprinse cu ambele mâini, ca să‑i potolească zbuciumul, dar tot nu‑l puse în maşină.
— Şi… muşcă?
— Nuuu, Doamne fereşte, nu muşcă, maică, cum să muşte? Păi v‑a muşcat acuma, când l‑aţi luat în braţe? E mic, săracu’, şi e blând ca un miel, ce să muşte? Şi vine când îl chemi întotdeauna, te pui aşa pe vine şi‑l chemi la tine şi el vine negreşit.
— I‑aţi pus nume deja? Răspunde la el?
— Nu i‑am pus, Robert voia să‑i zică „Portocală“, da’ n‑a mai apucat să‑l boteze cu apă, cum face el… îi botează cu furtunu’ de udat flori şi le strigă numele…
— Da, da, cu apă şi cu duh sfânt, doamnă!
Marius deschise râzând portiera şi‑l aşeză lin pe covorul de cauciuc de la picioarele banchetei, câinele părea că se liniştise, amuşina aerul dinăuntru şi mirosea de aproape tapiţeria. Închise şi se‑ntoarse din nou către bătrână.
— Nu mi‑aţi spus unde l‑aţi găsit, doamnă. De unde l‑aţi luat la dumneavoastră? Era pe‑aici, pe stradă, sau cum?
— Păi l‑a adus Robert de la calea ferată, maică, l‑a găsit prin tufişurile de acolo, de la barieră… I‑a ieşit în faţa maşinii când a trecut pe acolo acum vreo două săptămâni. Stătea aşa şi se uita la Robert când a oprit, şi băiatu’ meu i s‑a făcut milă de el. L‑a adus acasă, da’ a zis de la‑nceput că nu‑l ţinem, că deja e mulţi aici…
Când Robert se urcă la volan, bătrânei îi lăcrimară ochii şi bătu cu palma în geamul portierei.
— Pa, maică, pa, Portocală, căţelu’ mamii scump! Să fii cuminte, Portocalică, Portocălaşu’ bunichii, să nu‑l superi pe domnu’!
Marius coborî geamul, în timp ce începuse să demareze uşor, semnalizând ieşirea în stradă.
— Las’ că poate mai veniţi să‑l vedeţi, doamnă! La noi sau la adăpost.
Maşină rulă hotărâtă spre oraş, erau multe semafoare, Marius conduse prudent, dar reuşi să privească în spate, la unul dintre ele, şi sări deodată ca ars, lovind fără să vrea cu genunchii cutia bordului.
— Băăăi, futu‑ţi morţii mă‑tii de câine! Ce faaaaci?
Câinele se urcase pe banchetă şi, încercând să se uite pe geam, zgâriase cu ghearele din faţă tapiţeria portierei pe dinăuntru şi lăsase mulţime de păr sub el. Balele îi curseseră pe marginea de jos a geamului, murdărind chederul şi mânerul de deschidere.
— Pizda mă‑tii de Ţeavă, eşti prost? Mă omoară Cezar, e maşina lui, plăteşte leasing la ea! Dă‑te‑n morţii mă‑tii jos de‑acolo! Dai tu bani pe ea?
Trase repede pe dreapta, între două maşini parcate, coborî şi deschise portiera din spate. Câinele îl privea tâmp de pe banchetă, se aşezase‑n fund şi‑şi înclinase capul cu cele două urechi asimetrice şi ochii măslinii ţintă. Când Marius îl luă să‑l aşeze din nou jos, pe covoraş, câinele scoase un scâncet aproape şoptit.
— Stai aici, că nu mori până ajungem! Eşti prea lung, ce ai, nu poţi sta pe jos, nu‑ncapi în maşină?
Câinele se uita la el dând din coadă intens, părea că a înţeles unde trebuie să stea. Marius bodogăni, în timp ce urca la volan.
— Latră şi tu, băi Ţeavă, zi ceva! Sari la mine, protestează, muşcă! Nu sta ca prostu’ aicea! Eşti mut?
Maşina îşi reluă drumul, intră deja în oraş, până la sediu trebuia să treacă podul şi intersecţia mare de la mall, mai era ceva de mers. Marius încercă să grăbească, schimbă viteza şi acceleră, nu era aglomerat, putea s‑o facă, mai arunca din când în când o privire în spate, să vadă ce face câinele. După trecerea de pietoni de la Prefectură, o cotarlă mare şi neagră ţâşni din gardul viu şi‑i sări în faţă, frână cu scârţâit de roţi şi înjură urlând.
— Futu‑ţi morţii mă‑tii de câine! Boule!
Izbi cu mâna în volan, cu un pocnet sec, şi strigă pe geamul coborât la jumătate din buton:
— Las’ că punem noi mâna pe tine, javra dracului care eşti! Îi fut lu’ ăsta maşina din cauza ta? Să vezi tu ce microcip îţi bag, de n‑o să‑l poţi duce! Direct în cap ţi‑l bag, pizda mă‑tii de javra dracului!
Ţeavă scoase un scheunat în spate şi încercă să‑şi bage botul curios printre scaune, Marius îl simţi cu cotul la schimbătorul de viteze, botul era umed, pufnea.
— Băi Ţeavă, stai şi tu dreacu’ acolo, cuminte! Nu mă mai enerva şi tu! Şi nu mai lăsa păr peste tot! Las’ că n‑a păţit nimica frac’tu ăla negru, nu l‑am atins!
Conduse o vreme încet, sub cincizeci la oră, dar iarăşi demară când prinse şosea liberă, fără prea mult trafic. Pe pod atinse chiar vreo optzeci, apoi, la ieşire, nouăzeci, văzu pe afişajul electronic, nici nu mai avu curajul să se uite în spate la viteza aceea. Depăşea tot ce prindea şi reintra pe bandă, iar depăşea, iar intra, numai să ajungă mai repede. Simţea câinele cu botul acolo, între scaune, era mulţumit că nu se mai urcase pe banchetă şi mai ales că nu făcea deloc gălăgie. Întinse mâna dreaptă şi‑l scărpină îndelung între urechi, câinele scâncea de plăcere în tonalităţi identice, repetate.
— Aaaa, vorbeşti acuma, ai? Ticălosule! Îţi place, ai? Ai prins glas! Câine ce eşti! Ţeava dreacu’!
Când o maşină îl claxonă lung prin stânga, chipurile, că se băgase pe banda unu fără asigurare, înjură iarăşi, privindu‑l pe şofer cu ură:
— Marş în morţii mă‑tii de javră! Boule! Învaţă să conduci! Ce claxonezi, ce‑ai păţit, coaie? Te‑am omorât?
Îl scărpină iarăşi pe câine, ca să se calmeze, după ce schimbă viteza.
— Vezi ce şoferi proşti avem? Ce ştii tu despre oameni? Băi Ţeavă, băi, ia stai aşa! Da’ tu chiar că eşti special! Ce te‑ai cuminţit! Bravo, căţel, bravo! Hai că acuşi ajungem! N‑am mai văzut aşa câine cuminte ca tine, şi noi suntem de la „Ham“, ştii? Ne ocupăm cu d‑ăştia ca tine. Am văzut la câini, hăhă, să fii tu sănătos câţi am văzut şi câţi am salvat! Tot neamu’ tău!
Succesiunea următoare de evenimente nu‑i rămăsese foarte clară, oricât a încercat după aceea s‑o reconstituie în faţa lui Cezar: un câine mare, alb şi lăţos îi ţâşni din lateral la intersecţia de la mall, iar Marius trase de volan spre stânga, şi ar fi reuşit să‑l evite, dacă Ţeavă n‑ar fi făcut deodată „Ham!“, de‑acolo, dintre scaune, clempănind cu colţii direct pe cotul lui. Atunci el se zăpăci de tot, acroşă furgoneta de pe banda doi, încercă să se replieze înapoi pe banda unu, dar pierdu controlul, alunecă pe lateral, roţile‑i scârţâiră lugubru şi se izbi cu botul maşinii şi puţin cu partea dreaptă de primul stâlp de beton care‑i ieşise‑n cale, pe trotuar. Dădu cu capul de volan, apoi de geamul portierei, apoi de tetieră, asta îşi amintea sigur, apoi mai ştia că rămăsese mult timp prins între volan şi bord, ameţit, semiconştient, cu buza spartă şi arcada şiroind de sânge. Văzu capacul capotei deschis, deformat rău, îi bloca peisajul, simţea că se deformase şi tavanul, airbagul nu se deschisese, sunetele exterioare ajungeau la el ca prin vată, vag, cineva trăsese portiera şi încerca să‑l scoată afară, se strânsese ceva lume, altcineva striga să‑l lase acolo până vin ăştia de la Salvare, altcineva deschisese portierele din spate, să le deblocheze, cumva. Se dezmetici pe targa maşinii de la SMURD, când îl băgau înăuntru, şi‑l auzi pe subofiţerul sanitar cum îi zicea celuilalt: „Băi, ia uite cum s‑a boţit maşina asta, zici că‑i gura unui câine care latră, să mor io! Un ham‑ham, asta mai lipseşte aicea! Exact cum scrie pe portieră, pe bune!“.
De Ţeavă n‑a întrebat nimic, nici atunci, nici după aceea, n‑a aflat niciodată ce s‑a întâmplat cu el. Oricum, nu mai avea importanţă, probabil fugise înapoi la barieră, între tufişurile verzi unde se născuse.
