funia de lumină
de tavan atârna
cândva o funie
de lumină
pe ea cobora și urca
un înger care cred că locuia
în pod printre lucruri vechi
din vremea bunicilor
sau poate mai sus
dar n-am urcat niciodată acolo
mă întreba de fiecare dată
cu un zâmbet șmecheresc
de expert în marketing escatologic
cum stai cu dragostea
de dumnezeu și de aproapele
îl scotea din minți răspunsul meu
aproapele e departe
iar dumnezeu nicăieri
și se întorcea înapoi
în pod sau mai sus
nu înainte de a-mi arunca
neprofesionist de amenințător
într-o zi pe frânghia asta
va coborî însuși dumnezeu
nu știu dacă mă mai auzea
cum râd în urma lui
cred că ăstora mai ai dracu
și mai slobozi la gură
ni se dă câte
un înger din oficiu
școlit pe repede-nainte
să nu putem zice
că nu am fost avertizați
de-o vreme funia pare
doar un fir de păianjen
de care aș putea să scap
când dau cu aspiratorul
dar mă tem să nu tragă după el
tot podul sau
doamne ferește
ce e și mai sus
fără tine
m-am trezit din nou fără tine
încă mi-e dor după atâția ani
timpul le vindecă pe toate știu
dar cum nu-l puteam tăia în două
ți l-am lăsat atunci pe tot
ce dracu a băut botticelli
m-am îndrăgostit din nou
de femeia din film
cu cea de acum
un bărbat care mi-a furat trecutul
se întâlnește o dată pe săptămână
doar ca să facă dragoste
după care fiecare se întoarce
la dezastrul vieții lui
mai iau o gură de teacher's
pentru o digestie care
de la o zi la alta
devine tot mai improbabilă
cu siguranță ar trebui la vârsta mea
să mă îngrijoreze mai tare
zgomotele rebele din intestine
decât fluturii din stomac
o mierlă sau altceva
ceartă într-o păsărească stâlcită
nucul din curte care a întârziat
să înfrunzească din grija delicată
de a nu-mi ascunde singurul cer
la care mai am acces
am pus pe pauză filmul
de mai multe minute
paharul e la fel de gol
ca la început
și mă întreb ce dracu
a băut botticelli
când a pictat
primăvara
socrate
locuiesc într-un cartier obscur
cu case vechi
în care oamenii s-au obișnuit
mai mult să moară
decât să se nască
dacă insiști poți găsi
și niște baruri fetide
în care zei dintr-un pantheon uitat
coboară uneori ca niște bătrânei
care ți-ar putea povesti amănunțit
cu tot alzheimer-ul lor
istoria unor stenturi sau avc-uri
ori usturătoarele crize de hemoroizi
în timp ce la masa din colț
își iau doza obișnuită de ambrozie
îndoită mai nou cu mătrăgună
pentru că deh
și zeii l-au înțeles
până la urmă
pe socrate
când căuta
un chip decent
de a muri
doar cu tine
m-am hotărât să-mi văd
în sfârșit de viața mea
nu de alta dar am ajuns și eu la o vârstă
la care ți se râde în nas
dacă încă te îndrăgostești
pentru un sfert de ceas
de fiecare femeie care adie
primăvăratică pe străzi
între pagini de carte
în filmul la care tocmai te uiți
sau doar îți zâmbește
dintr-o amintire vinovată
gata cu viețile de împrumut
nu pot întina cu o iluzie
golul acesta atât de pur
și desăvârșit care seamănă
doar cu tine
luna e o navetistă amărâtă
luna e o navetistă amărâtă
plătită la negru să care
o lumină de mâna a doua
de ici colo
o prețuiesc doar îndrăgostiții și poeții
dar tot mai rar căci nici ea nici ei
nu mai sunt atât de tineri
uneori când e la ciclu
și se face rotundă de tot
i se văd deslușit ridurile
nu are o viață de invidiat
e singură fără copii
deși umblă vorba că ar avea
de două ori pe zi relații necuvenite
cu soarele
treaba nu merge bine întotdeauna
sunt și nopți noroase în care
lumina-i devine neputincioasă
și i se taie cincizeci la sută
din salariul ăla nenorocit
totuși are și ea momentele ei de revoltă
când dă cu lumina de pământ
de nu se mai vede și stă
cu mâinile înfipte în șolduri
fix în fața soarelui
eclipsat de atâta îndrăzneală
și urlă la el știi ce
ori mă plătești cum se cuvine
ori îți cari dracu singur
lumina
fie ce-o fi
înainte de facerea lumii
dumnezeu a hotărât
că săptămâna de lucru
va avea cinci zile
așa că a făcut pe rând
lumina
cerul
pământul
soarele luna stelele
viețuitoarele mării
în zorii zilei a șasea
a privit pământul
care dăduse deja
primul rod inutil
s-a spălat în apa mării
pe mâini și a zis
fie ce-o fi
secolul trecut
sunt din alt film alt secol
mă mișc cu o oarecare familiaritate pe facebook
e pentru bătrâni m-au avertizat copiii
știu dar scriu versuri neinstagramabile nexabile
în plus mă trădează pauzele dintre cuvinte
ezitările din miezul fiecărei alegeri
automatisme ale celui care nu s-a obișnuit să nu fie
indecente crăpături spre secolul trecut
plin de sensuri fixate în pânze de păianjen
să le tot tai până la sânge cu pânze de bomfaier
dar și astea sunt din secolul trecut
și secolul trecut poate orice
mai puțin să tacă
marginile albe
nu există decât această potecă tot mai
subțire pe care un creion fără mână
o desenează clipă de clipă
înaintea mea până când
într-o zi mina se va
termina și voi păși
în gol peste
marginile
albe
ultima pradă
ca un puștan căruia abia îi mijesc mustățile
îmi aștept încă viața care întârzie mereu
la câte o intersecție de nimicuri care cândva eram eu
cum îl așteaptă pe godot cei striviți de ei înșiși
sau pe o iubită după care voi fi judecat așa o aștept
ai răbdare îmi repetă în șoaptă ajung în curând
am îmbătrânit urât de tot fără ea
noaptea nu mai dorm ziua nu mai visez
iar lumea se încheagă tot mai strâmb dimineața
am făcut pe dracu în patru să-mi rezerv
un loc în cer și în opt unul pe pământ
ca un animal agonizând în văzduh
îmi pândesc ca pe ultima definitiva pradă viața
mi-am limitat
mi-am limitat
relația cu dumnezeu
la înmormântări
cred că a devenit
o șpagă de supraviețuire
nici măcar nu intru
în capelă de teamă
să nu izbucnesc
da' ăsta cu ce dracu
ți-a deranjat
sclifosita eternitate
tace cu încăpățânarea
instalată în dimineața
zilei a șaptea
când bănuiesc că și-a vărsat
cafeaua fierbinte pe genunchi
nu-l văd nu-l aud
și nici nu vreau
să-l pipăi și să urlu
doar îi ghicesc gândul
în amintirea desfrunzită
a ultimei nopți de dragoste
fi-ți-ar clipa aia
care îmi suge
ca un țânțar enervant
veșnicia
muza
nu mă mai bate la cap
cu insistențele tale stupide
de amantă părăsită în zori
nu te mai las să-mi dictezi
ce să scriu
s-a ridicat deodată rănită
și a-nceput să fugă
stai am strigat stai
n-o lua și tu așa în tragic
am început să alerg după ea
dar mi-era tot mai greu
pentru că mă împiedicam
la fiecare pas de cuvintele
ce-i curgeau din rană
și se înghesuiau în mine
în chip de poem
la capătul acestui vers
la capătul acestui vers
începe o respirație
nu a mea
pentru că am murit deja
ca să mă pot naște din nou
în versul următor
la capătul lui
zvâcnește o inimă
pe care nu o aud
fiindcă sunt deja
în următorul
care se termină
cu un țipăt străin
și tot așa
până la ultimul vers
de unde mă răstorn
în golul alb
în timp ce deasupra
din cuvintele
care nu mai sunt ale mele
cineva
se întregește
poem despre greieri și timp
e trecut bine de două noaptea
o liniște aproximativă
doar greierii se mai aud
fără întrerupere
aș putea crede altfel
că timpul s-a oprit
și că lumea s-a înghesuit
toată în mintea mea
dar nu
acum aud și un sforăit
în apropiere
o mașină pe stradă
un lătrat într-o curte
lumea a rămas întreagă afară
necontaminată
de iluziile mele solipsiste
poate am ațipit puțin
și mi-am auzit
propriul sforăit
pe care cineva dincolo de perete
iritat încearcă să-l ignore
în vreme ce scrie
un poem despre greieri
și timp
am crescut
am crescut pe ruinele
atingerii tale
ca un copac
în altarul
fostei biserici
fără icoane
pe ce-a mai rămas din ziduri
și fără altă cupolă
decât cerul
în mijlocul unei păduri
parcă îmbibată și ea
de mirosul uscat
al destrămării
vechea taină
e foșnetul
unui interval nesigur
între absențele noastre
