Poeme

Amorul lui Magritte

E un măr ce stă pe-un nor ieșit dintr-o pălărie care ține-un pantof
pe calotă în formă de picior pierdut, blocat pe-o locomotivă de fier care
sunt eu

și tu ești mărul și spațiul e fără șine, plouă cu oameni, plouă cu bile
și din ploaie răsar, răsar de sus de pe un deal și apoi curg spre rădăcină cum
noi, generația mea, n-am mai văzut

Auzi, să mai prindă ei rădăcină!

și furnicile să surpe-n găuri prin mușuroaie
blocuri întregi de salină prin care curge râul și oamenii să creadă
să știe și să moară
pe placa lor tectonică neatinsă de seism
să moară în liniște sute de ani să nu știe
că au trăit.
 

Nori de indigo

cu efort îmi amintesc
cum stăteam pe scările de la
podul casei bunicilor
sau pe terasa unde părinții mei
se distrau în tinerețe
și îi aveam în jur pe toți
sau pe câmp, înainte de tornadele de nisip
de pe potecile unde galopam
îmi amintesc și mă minunez
uitându-mă acum pe geam
de la biroul meu de arhitect adult
cerul e încă la fel!
e același ca atunci
un portal prin timpuri și oameni,
hainele de copil
prin voci și ochi
mirosuri de igrasii
oameni care nu mai sunt
care au văzut și ei
același cer de azi
cu aceiași nori indigo
bătuți de soare
cum suntem noi
de soartă.

 
Fir erotica

Dacă aveam telefon cu fir, te sunam
Răsuceam cablul, mușcam unghia
Lăsam ruj pe cuticule.

E doar de fațadă,
ca eu să fiu aproape,
de amorul telefonului cu fir.

Dacă aveam telefon cu fir,
te legam cu el și nu mai plecai niciodată.
Plecam eu când m-ai fi sufocat.
 

*

mi-aș coase pe vestă
constelațiile la care visam cândva,
să cadă la mine pe șa,
când eram noaptea cu gâtul
dat pe spate,
la galop, în deal.
 

la Socolari

becul stă mereu aprins
bovinele-s cu chip
carcasele cu sânge proaspăt
și griurile alunecă nonșalant cu pată
într-un cadru de lume moartă.

voci estompate răsună din case
pereții goi din cărămizi crăpate
scot fazanii lui Fikl din colivii
sub candelabre tip ulcior.

în ele pârjolesc necuvântătoare,
aceleași voci din aripi
își cufundă muzica-n iederă;
copaci strâmbându-se în fața luminii
întrebându-se dacă va fi vreodată mai slabă
să se piardă în aceeași pată.

 
81

angoasele unui vis împlinit
drumul liber și un motor
o piesă care se repetă

gonim pe motor în paralel
până ne înghite-ntunericul
căci viața asta e visul

nu va fi nimeni de acord
și acel război, cu ei din capul meu
așa îl aud mai puțin

nu știu unde mergem
și pentru ce
să ne oprim
ar fi lipsit de sens