Spre începutul lui 2026, un val acceleraționist – alimentat puternic și de cei mai bogați 1% – lovește tot mai acut și în geamul Europei, cu visul unor avansuri tehnologice și socio-economice radicale, precipitate, chiar dincolo de controlul uman, cu scopul prăbușirii instituțiilor în forma lor actuală. Să citești, să reciți, să scrii literatură – să încetinești, deci –, eventual să o dezbați într-o comunitate (umană) devine tot mai mult un gest subversiv.
Deloc ca o coincidență, observ totodată cât de greu pare pentru unii cetățeni să mai justifice nevoia existenței unor comunități construite în jurul literaturii și, cu atât mai mult, importanța sprijinului financiar oferit de instituțiile publice pentru acestea. Ce (mai) pot însemna întâlnirile prilejuite de un cenaclu ca Pragul Vaida pentru comunitatea locală de (tineri) cititori și pentru scriitoare ori scriitori aspiranți – pentru care școala sau chiar studiile universitare, inclusiv filologice, au făcut probabil prea puțin să le trezească interesul pentru lectură, ori să-i familiarizeze cu sensibilități așa diverse din poezia recentă și contemporană? Vorbesc în primul rând despre tineri pentru că, în afara vârstei primelor lecturi, etapa aceasta a vieții rămâne decisivă pentru soarta unui „potențial” cititor, încă nehotărât. Iar ca să-ncerc un răspuns, fac o incursiune în propriile mele întâlniri cu poezia contemporană, chiar cu riscul de a alimenta preconcepția că obsesia de sine e o caracteristică inevitabilă a oricărui influencer sau creator de conținut digital.
Ca mulți dintre autorii prezenți în antologie, am crescut în Oradea, locul pe care încă-l numesc convinsă acasă, deși București e locul unde m-am maturizat cu adevărat, unde am absolvit liceul și facultatea, iar apoi am avut privilegiul de a studia, locui și lucra o vreme și în afara țării (inclusiv la momentul scrierii). Acasă, deci, întâlnirile cu literatura nu puteau fi decât pur accidentale. Deși cititoare de mică, norocoasă că părinții îmi citeau des și mă duceau în plimbare la biblioteca județeană – pe care, recunosc, mi-o amintesc mereu aprovizionată cu noutăți –, cândva în gimnaziu am renunțat să mai văd literatura ca pe un teritoriu familiar, ori măcar plăcut, incitant, viu. N-am întâlnit la clasă texte în care să-mi văd propria alienare, presiunea unui viitor imprevizibil, teama de abandon, primele stângăcii și răni din dragoste, formarea unei identități distincte și cât de grea e distanțarea inițială de părinți. Scrierile locale, nu e nevoie să menționez, erau complet inexistente în orizontul meu – dar și al colegilor mei, sunt sigură – atunci. Peisajul cultural orădean fiind mult mai sterp decât azi, cu excepția unor lansări ocazionale în librăriile centrale – prea statice pentru puștoaica neliniștită care devenisem –, nimic nu-mi oferea o alternativă reală la serile pierdute prin pub-urile orădene ale vremii: pe timpul iernii, PodZ Music Pub, Green, ocazional Abyss, vechiul Moszkva Café. Vara, refugiul devenea parcul, cu vreo bere la PET împărțită cu prietenii la fel de neliniștiți.
De-aș fi trăit atunci un Prag Vaida, dac-aș fi putut auzi poeți – unii doar cu doar câțiva ani mai mari decât mine – folosindu-și trăirile, fie traumatice, fie domestice, ca suport literar; jucându-se cu forma ori cu mediul în care își performează poemele; răsturnând clișee; reacționând ironic la cruzimea lumii care se dezvăluie odată cu maturizarea – poate-aș fi înțeles mai devreme că mecanismele toxice în care găseam refugii cu prietenii puteau fi înlocuite, măcar uneori, cu poezie prin care să procesez o lume pe care nu simțeam deloc că o pot cuprinde. Poate un „potop venit în chip de supradoză senzorială”, prin poemele lui Radu Bejan, mi-ar fi fost suficient. Sigur m-ar fi ajutat să aflu că, la fel ca Ștefan Pop, atâția alți (pre)adolescenți simt că „nu știu ce mă fac singur/ nu știu să spăl rufe/ am uitat să îmi tai unghiile/ vreau să vii înapoi” și că „nu înțeleg nimic când mă plimb pe stradă/ oamenii se iubesc și asta mă face să mă simt inconfortabil”. Ori, citind-o pe Alexia Mateaș – „spuneai că nu vrei o persoană nouă, așa că zi de zi eram spălată cu Perwoll” –, poate mi-aș fi chestionat mai repede propriile tendințe compulsive de conformare în relații romantice. Poate-aș fi reconsiderat relația cu mama; literatura m-ar fi ajutat s-o privesc dincolo de rolul matern și să-nțeleg, prin poezia Cristianei Ile, că, devenind la rândul ei mamă, a simțit „spaima neputinței și impulsul de a da ce am primit”, teama de a nu continua șirul unor „mame care nu vor ierta fiice,/ fiice care nu vor ierta alte fiice”; În sfârșit, poate – doar poate – că aș fi devenit mult mai devreme un „cetățean activ”, atentă la viața comunității orădene, cum lectura și prezența în cercurile literare s-a dovedit în diverse studii că fac din cititori.
În sfârșit, sigur că rolul Pragului Vaida merge mult dincolo de familiarizarea tinerilor cu literatura contemporană și cu multiplele feluri de a o scrie ori citi; prin discuții informale pe text, cenaclul încurajează ce școala românească eșuează prea des să cultive: dezbaterea, negocierea, întoarcerea pe toate fețele a sensurilor unui vers propus. Îmbucurător e și faptul că antologia vaidaiotă de față pune în dialog poezia autorilor activi în Bihor cu peisajul mai larg al poeziei române de azi, demonstrându-i, în fond, relevanța și actualitatea dincolo de cercurile locale de receptare. Oricând mă întorc acasă, nu pot decât să mă bucur pentru cei care-și trăiesc adolescența într-o Oradie mai bogată cultural; cei care, datorită Pragului, au o ocazie în plus să devină cititori și scriitori reflexivi, poate pe viață. Într-un climat tot mai ostil umanioarelor, sper ca ei să ne-arate în continuare, cu vervă, că doar încetinind putem pătrunde mai adânc în lume, în relație cu ceilalți, dar și cu propriile idei.
