această lumină nu a fost niciodată pentru tine
fumul fabricii o să ne îmbrățișeze pe toți
cum își îmbrățișează mama copilul la gară
în orașul unde nu se vând bilete de-ntoarcere
tu să ne mai scrii din când în când
copilul privește-n gol cu ochi pustii de hoit
să-ncălzești mâncarea pe care ți-am dat-o
și să te ții mai departe de fabricile
care emană fum negru
copilul scuipă pe jos și se uită lung la bulele de aer care se sparg pe flegmă
mâna mamei devine moale și se topește ca ceara
undeva într-o bucătărie
ceaiul se răcește
becul pâlpâie-n tavan
ceasul emite un sunet ca-n apartamentul fiecărui pensionar
iar pe noptieră e fotografia unui copil cu ochi de hoit
îmbrățișat de părinți cu fețe blurate
lumina din blocul de alături nu arde pentru tine
ceaiul s-a răcit
țigări și chibrituri nu mai sunt
afară e ceață
fabrica emană fum negru
calea ferată e rugină și paragină
o mamă beată urlă la copil
copilul plânge
fabrica emană fum negru
trebuie să-ți știi locul
asfaltul e crăpat
sârma ghimpată se-ntinde peste gardul de beton
fabrica emană fum negru
un poet rus care s-a sinucis la 26 de ani
a scris cine pleacă din acest oraș
nu se mai întoarce niciodată
fabrica emană fum negru
așa se explică tendința să te întorci acolo de unde fugi
fabrica emană fum negru
la fel și impulsul de a mângâia fiara care te sfâșie încet
fiara care uneori nu-i altceva decât
orașul în care maidanezii mor
și oamenii plâng pe ultimele scaune din autobuz
cineva privește geamul în care arde lumina
așteptând o siluetă care-l va striga pe nume
și o să-l cheme
în bucătăria unde mereu vor fi țigări
ceai negru
și pâine la fel de moale ca untul
iar pe radio vor anunța din nou ninsoare
lumina nu e pentru tine
această lumină nu a fost niciodată pentru tine
construct social
orașul meu din dalbe flori de piatră,
în ploi de soare zi de zi scăldat
așa sunau versurile pe care trebuia să le cântăm la școală
impuse de proful nevrotic cu arătătoru-n mână
problema este că
florile de piatră s-au destrămat demult
grădina e desțelenită iar
soarele nu-i decât un ochi blocat în cerul negru
vărsând lacrima generațională
din 91 încoace
și noi sorbind-o cu nesaț
în acest spațiu dintre Z și UE
în inimă te am pe viața toată
și-n graiul cel mai dulce te ador
în rusă sau română – tu decizi
balanța mereu va înclina
într-o singură direcție
extreme nu există extremele sunt la tine-n cap
stânga dreapta levo pravo links und rechts
spațiul ăsta dintre Z și UE e mlaștina
în care ne înecăm cu lanțuri de aur pe gât
spațiul ăsta mă privește cu ochi albaștri
și-mi spune vino-ncoa
spațiul ăsta este un făt rezultat din incestul
dintre două extreme
levo pravo links und rechts
totul e un construct social
orașul meu etern ca o poveste,
mereu îți simt în piept suflarea ta
îți simt suflarea și în ceafă
de fiecare dată când merg pe stradă
și oamenii mă privesc chiorâș
în românia eram basarabeanul în germania rusul
aici sunt cetățeanul X
care atrage demenții
narcomanii
și bețivii din prăvălii
cu care am prea multe în comun
destinul meu, destinul tău ne este
cu tine toată lumea e a mea
destinul e consecința lacrimii generaționale
căzute în acest spațiu
dintre Z și UE
destinul e un construct social
axa chișinău-kremlin e un construct social
nebunia e un construct social
orașul ăsta e un construct social
tot ce nu-mi convine și mă fute din interior
este la rândul său
un
construct
social
spațiul dintre Z și UE
ne impune
o ruletă rusească în care cartușul e mereu plin
iar noi
bucuroși să apăsăm pe trăgaci
până la urmă și eliberarea noastră
nu-i decât
un
construct
social
cetățeanul x
în pașaportul meu nu există data nașterii.
țara asta nu ține cont de așa ceva.
e un detaliu nesemnificativ pe fundalul
unei mulțimi bezmetice care se-ndreaptă spre nimic
pașaportul meu nu-mi arată numele prenumele
sunt cetățeanul x și-n rest nu contează nimic
în pașaportul meu nu-i decât poza unui tânăr pletos
cu barbă neîngrijită și ochi obosiți care privește pe lângă obiectiv
probabil a văzut ceva ciudat în spatele aparatului
vreun boschetar ținând în brațe o pisică
vreun pensionar plângând în cantina publică
sau un soldat tânăr
cu fruntea lipită de geamul din troleibuz
nu știu și oricum nu contează
chiar dacă ochii băiatului din poză par a fi triști
e un detaliu nesemnificativ pentru această țară
țara asta e un corp bolnav
în loc de vene și artere – căi ferate și sârmă ghimpată
în loc de piele – câmpuri lovite de secetă
în loc de sânge – râuri pline de jeg
în loc de ficat – mormane de plastic
în loc de inimă – uzină metalurgică
în loc de cap – groapă comună
în loc de creier – cadavre cu pașapoarte în care lipsește data nașterii
pe televizor zilnic se spun detalii nesemnificative despre nu știu ce
război
penurie
criză energetică
oamenii din stradă privesc în gol
fețe obosite și nevrotice
care-și târșâie picioarele
sub blocuri ponosite de 5 etaje
din copilărie m-am învățat să-mi țin pașaportul
în buzunarul găurit –
n-am nimic de pierdut.
toate sunt niște
detalii nesemnificative.
lupta
am câștigat demult lupta despre care scria Vîsoțki
chiar dacă în final
m-am prăbușit în prag
cu hainele sfâșiate și zăpadă pe cizme
uitându-mă în ochii voștri
cu precizia celui mai bun lunetist
era început de toamnă și
m-am lăsat condus spre gară de niște maidanezi
citind în ochii lor o întrebare
pe care am înțeles-o imediat
și-n loc de răspuns le-am luat un hotdog de la tarabă
fredonând încet în limba rusă
că undeva există un oraș
în care mereu este cald
v medlennoi rechke voda kak steklo
gde-to esti gorod v kotorom teplo
timpul a trecut și
cântecul de leagăn pe care mi-l cânta mama sub plapuma de carouri
s-a preschimbat treptat în anunțul monoton din gări și aeropoarte
palma care odinioară a ezitat să apese pe trăgaci
acum a crăpat de la ger și s-a umplut de bătături
tălpile s-au obișnuit cu pipăirea precaută
a landschaftului străin –
indiferent dacă e
cărămidă germană sau drumul montan din elveția
mușchii spatelui s-au întărit de la cărat cărți cu grafie ciudată
ochii au devenit mai verzi în lipsa căldurii
cearcănele s-au adâncit ca o crăpătură în asfalt
barba s-a făcut mai țepoasă de la frigul în care așteptam
să se aprindă o lumină și să se deschidă o ușă
tot ce-mi rămânea era drumul slab iluminat
și ecoul surd al pașilor mei
de parcă sub pământul pe care mergeam nu se afla absolut nimic
iar finalul destinației rămânea nepromițător
însă regulile jocului sunt dictate altfel
liber arbitru nu există
sentimentul de casă nu există
căldura nu există –
se joacă tare.
se joacă dur.
cred că am câștigat demult lupta despre care scria Vîsoțki
nu mi-a trebuit decât să trântesc ușa după mine
și să-mi las picioarele să mă ducă spre punctul
de unde se vede soarele
să-i ies în întâmpinare cu brațele întinse
și zâmbind
ca cel mai fericit muribund
