Alegeri, coaliții, moțiuni de cenzură, campanii electorale, dispute televizate – viața democratică este alcătuită dintr-o succesiune de confruntări pentru putere. Această imagine lasă însă în umbră un aspect mai discret, fără de care toate celelalte sunt greu de înțeles: politica democratică nu naște doar programe și majorități parlamentare, ci produce și vocabularul prin care o comunitate ajunge să se descrie pe sine. Cine este poporul? Ce înseamnă patriotismul? Cine reprezintă reforma? Ce este sistemul? Ce înseamnă responsabilitatea?
Dacă urmărim discursurile principalelor partide din România, observăm un fapt, la prima vedere, de tot banal. Toate vorbesc despre reformă. Toate invocă responsabilitatea. Toate spun că acționează în interesul cetățenilor. Toate revendică patriotismul și toate afirmă că exprimă voința românilor. Diferențele apar abia atunci când încercăm să înțelegem ce înseamnă aceste cuvinte în interiorul fiecărui discurs. Surpriza e că sunt aceleași, dar lumea pe care ele o construiesc este diferită.
E lesne de remarcat că fiecare dintre aceste cuvinte își schimbă sensul în funcție de actorul politic care îl rostește. Discursurile oficiale încearcă să transforme un concept comun într-o resursă proprie de legitimare a fiecărui partid. Cuvântul (popor, reformă, patriotism sau responsabilitate) nu mai desemnează doar o valoare împărtășită ci începe să delimiteze și comunitatea politică (ori de simpatizanți) care are dreptul să vorbească în numele acelei valori. Observăm acest lucru chiar și în documentele instituționale, unde limbajul ar trebui să fie cel mai sobru. Programul de guvernare al coaliției din 2025 vorbea despre „reforme structurale fundamentale”, „bună guvernare”, „respect pentru cetățeni”, „responsabilitate asumată în fața cetățenilor României” și „stabilitatea țării”. Aceste expresii nu sunt simple formulări administrative, ci construiau, pentru coaliție, și un anumit tip de imagine a legitimității, guvernarea fiind prezentată ca o expresie a responsabilității, iar responsabilitatea ca justificare a reformei și a stabilității.
În ultimele luni, marcate de instabilitate și de decizii politice contradictorii, PSD descrie guvernul pe care ar fi dispus să-l investească ca pe unul care ar urma „un program al reformelor și investițiilor”, insistând că „democrația înseamnă responsabilitate, echitate și măsuri concrete”, iar „statul este pentru cetățean, și nu cetățeanul pentru stat”. Din nou, vocabularul este unul al responsabilității și al reformei, dar aceste concepte sunt integrate într-o viziune în care legitimitatea derivă din capacitatea statului de a proteja și organiza solidaritatea socială.
Dacă ne mutăm privirea asupra discursului reformist (PNL și USR), observăm aceeași structură, chiar dacă vocabularul imediat diferă. Reforma este asociată cu depolitizarea administrației, cu transparența și cu funcționarea instituțiilor, iar legitimitatea nu mai este construită în jurul capacității statului de a proteja, ci în jurul abilității sale de a-și impune limite, de a elimina privilegiile și de a construi reguli. Cuvântul este același. Rețeaua de sensuri care îl înconjoară este cu totul alta.
Aparent, discursul suveranist operează printr-o altă sferă semantică. Aici, patriotismul, suveranitatea și demnitatea națională tind să acapareze vocabularul, iar legitimitatea este legată de „puterea poporului”. Acest vocabular nu este excepțional în sine, fiecare democrație europeană cunoaște asemenea registre, iar cuvintele pomenite fac parte și din discursul celorlalte partide, însă ceea ce merită observat este mecanismul: și aici, ca și în celelalte cazuri, un concept comun este integrat într-o gramatică ce tinde să privilegieze o anumită imagine a comunității, imagine pe care suveraniștii pretind că doar ei o pot gestiona.
Se vorbește frecvent despre polarizarea societății, despre radicalizarea ei sau despre personalizarea puterii. Toate aceste fenomene există, dar ele sunt efectele unei transformări mai discrete: înainte ca adversarii să devină incompatibili, cuvintele prin care ei descriu lumea încetează să mai fie locuite în comun. Fiecare partid încearcă să demonstreze că doar el poate revendica sensul legitim al unor cuvinte fundamentale. Competiția democratică însăși pare să stimuleze această tendință de ocupare semantică, actorii politici încercând să ocupe teritorii ale limbajului înainte de a ocupa spații instituționale. Iar când reușesc asta, ajung la cea mai discretă, dar cea mai persuasivă formă de putere. Ceilalți pot vorbi cât vor câtă vreme ai convins alegătorii că propriul mod de a vorbi e singurul autentic.
Dar dacă toate marile familii politice încearcă, în grade și forme diferite, să fixeze sensul acestor concepte, ce se întâmplă cu acele cuvinte după ani întregi de competiție? Nu dispar prin uzură ci devin tot mai prezente, sunt rostite mai des ca niciodată, iar cu cât frecvența utilizării lor crește cu atât stabilitatea sensului lor scade. Fiecare partid are propriul înțeles pentru cuvintele fundamentale ale democrației. Trebuie precizat că există o diferență între pluralitatea interpretărilor și dezintegrarea limbajului comun. Prima este condiția oricărei democrații. A doua reprezintă unul dintre riscurile ei permanente. Într-o societate pluralistă este firesc ca, spre pildă, patriotismul să fie înțeles diferit de un liberal, de un social-democrat sau de un conservator. Tocmai aceasta înseamnă libertatea politică. Dar pentru ca această diferență să rămână democratică trebuie să existe un acord minimal asupra faptului că toate aceste interpretări aparțin aceluiași orizont de sens. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate pretinde că deține exclusiv definiția legitimă a patriotismului. În clipa în care această recunoaștere reciprocă dispare, competiția politică începe să își schimbe natura: nu mai vorbim despre ce înseamnă o reformă bună ci începem să discutăm despre cine are dreptul să folosească însuși cuvântul patriotism. Ori reformă. Sau cuvântul responsabilitate.
Aici se află, cred, una dintre originile crizei politice pe care o traversăm. Când înțelesurile cuvintelor au culoare politică, cum să te aștepți ca mai multe partide să se înțeleagă? Pluralitatea nu presupune uniformitate, dar cere existența unui teren comun asupra căruia perspectivele se pot întâlni și confrunta. Noi suntem deja în punctul în care poporul despre care vorbește un actor politic nu mai este poporul despre care vorbește adversarul său, reforma nu mai reprezintă același proiect dar privit din unghiuri diferite iar patriotismul nu mai este aceeași virtute interpretată în registre distincte. Când fiecare partid și-a consolidat propria lume semantică dialogul devine imposibil nu pentru că participanții refuză să se asculte, ci pentru că folosesc aceleași vorbe pentru a desemna realități distincte. Doar vocabularul comun face posibilă recunoașterea reciprocă dintre competitori. Și poate că aici regăsim unul dintre cele mai importante blocaje ale societății românești. Problema nu este lipsa consensului, fiindcă democrația nu trăiește din consens, ci dificultatea de a păstra un vocabular comun în timp ce interpretările sale rămân diferite. Când cuvinte esențiale nu mai sunt concepte disputate, ci proprietăți revendicate exclusiv, adversarii încetează să se mai recunoască drept participanți la aceeași conversație. Alegerile și instituțiile pot continua să funcționeze, dar se pierde limba comună în care conflictul democratic este posibil: limba comună a libertății.
