Teodor Baconschi. O simplă lectură a Tâmplelor argintii

Există cărți care răspund întrebărilor unei epoci și cărți care încearcă să refacă dispoziția lăuntrică fără de care nici întrebările nu mai pot fi puse cum se cuvine. Diferența este discretă, dar decisivă. Primele urmăresc actualitatea; celelalte caută măsura, pornind de la convingerea că dezordinea lumii începe, de cele mai multe ori, printr-o descentrare a raportului dintre parte și întreg.

Cele patru secțiuni ale volumului Tâmple argintii. Gânduri din ultima vreme descriu etapele unei formări spirituale. Cărți de voie reprezintă întâlnirea cu lectura și educația gustului, Autori de seamă mută accentul asupra marilor conștiințe ale culturii europene și asupra formării judecății, Glose despre starea creștină așază judecata în orizontul dimensiunii ecleziale, iar ultima parte, consacrată revenirii filetismului (Cum a revenit sminteala filetismului), confruntă tot ceea ce s-a dobândit până aici cu încercările istoriei. Ordinea nu este arbitrară. Nu se trece de la cultură la religie și apoi la politică, ci de la contemplație la responsabilitate: biblioteca pregătește biserica, iar biserica trăiește în cetate.

Acest traseu justifică și locul privilegiat al ultimelor texte. După exercițiul lecturii, după întâlnirea cu Virginia Woolf, Pascal, Isaac Sirul, George Steiner, după reflecțiile asupra liturghiei, agapei, canonizării, ecumenismului și ortodoxiei cosmopolite, cititorul este adus în fața unei întrebări decisive: ce se întâmplă cu toate aceste achiziții spirituale atunci când sunt puse la încercare de istorie? Filetismul este priceput astfel nu doar ca o deviație teologică, ci ca proba ultimă a unei conștiințe. El arată ce se petrece atunci când discernământul se pierde, iar partea revendică locul întregului. Citită în ordinea pe care autorul însuși ne-o propune, cartea devine istorisirea unei educații interioare. Pentru că nu cultura este adevărata ei temă, nici teologia, nici politica. Tema cărții este formarea unei conștiințe în care toate aceste domenii își regăsesc unitatea. Înainte de biserică și înainte de cetate e lectura, ca disciplină a atenției. Cultura nu este la Baconschi un ornament al credinței, ci una dintre școlile ei. A citi înseamnă, înainte de orice, a accepta că adevărul nu începe odată cu propria experiență.

Biblioteca lui Baconschi este, în acest sens, remarcabil de ospitalieră. Virginia Woolf, spre pildă, nu este convocată pentru a confirma o antropologie creștină și nici pentru a fi corectată la lectură în numele ei. Este citită pentru ceea ce vede. Literatura și teologia nu-și dispută adevărul; îl caută din locuri diferite. Această manieră de a o citi pe Virginia Woolf este formulată explicit chiar de Baconschi, care propune cititorului nu o autoritate canonizată, ci o prezență vie a imaginarului modern:

„Virginia Woolf, o prozatoare «feministă» al cărei portret stă astăzi în galeria absolvenților iluștri de la King’s College London, s-a bucurat după moarte de o continuă celebrare publică, măsurată prin statui, ecranizări, colocvii critice și biografii, așa că te poți întreba dacă respectiva clasicizare nu i-a rărit, până la dispariție, cititorii propriu-ziși. Tocmai de aceea merită să o redescoperim, nu ca pe un monstru sacru dintr-un canon intangibil, ci ca pe o uluitoare povestitoare a imaginarului modern, pe care-l pune în scenă cu acel inimitabil amestec britanic de (auto)ironie, observație critică dezvrăjită și erudiție deloc pedantă, cu arome de ceai portocaliu și clinchet de porțelan nobil.” (Aventura lecturii în compania Virginiei Woolf, p. 10)

Același lucru se poate spune despre textul dedicat lui Pascal. Alegerea nu este întâmplătoare. Dintre marii constructori ai modernității, Baconschi îl preferă pe cel pentru care adevărul nu încape într-un sistem și nu poate fi desprins de experiența concretă a omului. Neliniștea pascaliană, situată între măreția și mizeria condiției umane, traversează discret întreaga carte. La fel se întâmplă și cu paginile despre Isaac Sirul, despre Bosch sau despre arhitectura romanică. Ele nu încearcă să alcătuiască un canon cultural și nici să ofere sinteze. Fiecare deschide o fereastră către aceeași întrebare: ce fel de om trebuie să devii pentru a vedea lucrurile în justa lor proporție?

Din acest punct de vedere, trecerea către Glose despre starea creștină nu reprezintă efectiv o schimbare de registru. Dacă lectura înseamnă cultivarea atenției, credința înseamnă învățarea prezenței. Baconschi nu abandonează cultura la ușa bisericii ci o împinge până la limita propriilor posibilități, neopunând niciodată cultura credinței. O privește, mai degrabă, ca pe o pregătire a acesteia. Lectura devine ascultare, memoria se adâncește în tradiție, frumusețea își găsește împlinirea în liturghie, iar dialogul se transformă în comuniune. Continuitatea dintre formația culturală și cea religioasă este afirmată în mod explicit atunci când susține că educația creștină autentică nu exclude literatura necreștină, ci, dimpotrivă, o integrează în exercițiul formării:

„Dar educația creștină? Mai e loc azi de asemenea nuanțe, fără să picăm în fostele practici de cenzură «edificatoare», mărunt sentimentală, pietistă și idealizantă moral? Aș spune, și aici, că totul pornește de la fiecare familie, mai exact de la calitatea tradițiilor sale. Desigur că nimeni nu mai poate transmite de la părinți la copii sugestiile credinței religioase dacă rămâne cantonat într-un soi de atlas victorian, cu tente puritane. De aceea, cred că lectura autorilor necreștini chiar trebuie inclusă în catalogul bibliografic al «junimii».” (Două autoare necreștine, pentru o bună educație religioasă, p. 109)

Într-o vreme în care literatura confesională capătă adesea un reflex defensiv, Baconschi nu simte nevoia să apere un teritoriu. Vorbește despre biserică fără crispare și fără triumfalism. Chiar și atunci când discută ecumenismul, secularizarea sau raportul dintre ortodoxie și Europa, discursul lui rămâne unul al înțelegerii, nu al delimitării.  Se vede aceasta și într-un detaliu stilistic. Eseurile evită aproape sistematic definițiile. Biserica nu este explicată, ci arătată: apare în jurul unei mese, într-o liturghie, în memoria sfinților, în gestul canonizării, în exercițiul unei comuniuni care precedă orice formulă doctrinară.

Textul consacrat canonizării este, din acest punct de vedere, exemplar. El vorbește despre sfinți, dar meditează asupra memoriei. Societățile moderne comemorează, biserica pomenește. Diferența este mai mare decât pare. Comemorarea păstrează trecutul la distanță, pomenirea îl readuce în prezent și îl transformă într-o posibilitate: sfântul nu este admirat pentru excepționalitatea lui, ci pentru că mărturisește ceea ce omul poate deveni. La fel, când scrie despre liturghie, Baconschi vorbește, în realitate, despre timp. Când scrie despre agapă, vorbește despre relație. Când scrie despre ecumenism, vorbește despre alteritate. Când evocă o ortodoxie deschisă lumii, vorbește despre identitate. Ecleziologia nu dispare, dar capătă transparența unei antropologii. Pentru Baconschi, adevărata miză nu mai este instituția, ci omul pe care aceasta îl formează. Ajunși aici descoperim tot mai limpede arhitectura profundă a cărții: biblioteca și biserica nu sunt două spații culturale (conceptuale, existențiale) diferite, ci două momente ale aceleiași conștiințe. Ce se întâmplă însă cu această conștiință atunci când ea iese din liniștea bibliotecii și din ritmul liturgic? Ce se întâmplă când este confruntată cu istoria, cu ideologiile, cu tehnologia și cu violența lumii?

Ultima parte a volumului schimbă „decorul”, nu și problematica. Biblioteca și biserica întâlnesc cetatea. Apar inteligența artificială, satul românesc, Europa, războiul din Ucraina. La o lectură grăbită, ele par simple reacții la actualitate. În realitate, actualitatea nu este decât locul în care se verifică ceea ce s-a format până aici. De aceea Baconschi nu transformă niciodată prezentul într-un spectacol. Nu-l interesează noutatea faptelor, ci sunetele secunde pe care acestea le presupun. Fiecare eveniment ascunde o anumită imagine despre om.

Dacă e să ne referim la textul despre inteligența artificială, în locul opoziției facile dintre tehnologie și umanism, Teodor Baconschi pune o întrebare mai incomodă: ce presupunem despre om atunci când îl comparăm cu mașina? Această atitudine nu rămâne la nivelul unei reflecții antropologice abstracte, ci se traduce într-un apel concret la un discernământ eclezial capabil să intre în dialog cu noile tehnologii, fără reflexe exclusiv defensive:

„M-am referit la «descurajare», întrucât auzim la predicile încă «tradiționale» același vechi discurs de condamnare a modernității și a tehnologiei, dar și a social media, ca factori de alienare, derută lăuntrică și risipire a timpului. E de presupus că, măcar în prima fază, Biserica (și nu mă refer aici doar la BOR) va evita discuția directă și aprofundată despre pastorația inteligenței artificiale. Cea din urmă va ocupa toate spațiile libere, se va insinua pretutindeni în țesutul eclezial, dar nu va fi primită printr-un dialog constructiv și selectiv, ci își va produce efectele oricum, pe fondul unor vagi respingeri retorice. Deocamdată, preoțimea e cam pe cont propriu, căci nu beneficiază de poziții magisteriale elaborate și nici nu primește cursuri de formare care să permită oricărui slujitor al altarului o reacție avizată. Relativa ghetoizare a facultăților de teologie nu ajută prea mult. Poate că se va găsi totuși un format corect de dezbatere eclezială și pastorală menită să reducă impactul AI în viața comunitară a ortodoxiei din acest secol deopotrivă promițător și provocator. Ne putem folosi de AI ca de un miracol al minții umane în căutarea lui Dumnezeu?” (AI ca replică a intelectului divin, p. 187)

Dacă persoana poate fi redusă la procesarea informației, diferența dintre inteligență și algoritm devine doar una de complexitate. Dacă însă omul înseamnă memorie, libertate, responsabilitate și comuniune, performanța cognitivă încetează să fie criteriul decisiv. Observăm atunci că eseul despre inteligența artificială nu începe, de fapt, cu primul rând scris despre tehnologie, ci mult mai devreme, în paginile despre Virginia Woolf, unde conștiința apare în toată complexitatea ei; continuă cu Pascal, pentru care omul nu poate fi redus la nici una dintre definițiile sale; trece prin Isaac Sirul, unde persoana își descoperă adâncimea spirituală, și ajunge, aproape inevitabil, la întrebarea dacă toate acestea pot fi reproduse de o mașină.

Paginile dedicate satului românesc nu sunt nici pe departe simple exerciții de nostalgie. Satul nu îl interesează pe Teodor Baconschi pentru că încă mai conține scame ale trecutului, ci pentru că păstrează vizibilă o țesătură de relații pe care lumea contemporană încearcă fără încetare să o destrame. Timpul liturgic, memoria comunității, vecinătatea, sărbătoarea și munca nu funcționează aici ca domenii separate. Comunicarea permanentă dintre ele aduce o densitate a existenței pe care citadinismul încă nu a dobândit-o. Nu perfecțiunea unei lumi dispărute îl atrage pe Baconschi, ci imaginea unei vieți care nu și-a pierdut încă simțul raporturilor.

Și reflecțiile despre Europa urmează aceeași logică. În discursul public, Europa este descrisă aproape exclusiv prin instituții, tratate sau mecanisme economice. Baconschi schimbă perspectiva. Europa este, înainte de toate, o memorie vie, nu suma unor tradiții, ci mai degrabă dialogul lor. De aceea arhitectura romanică, Părinții Bisericii, Pascal și provocările prezentului aparțin aceluiași orizont. Europa există acolo unde Atena, Ierusalimul și Roma sunt voci care vorbesc între ele. În clipa în care una dintre aceste voci pretinde să le înlocuiască pe celelalte, unitatea începe să se destrame.

Textele din Cum a revenit sminteala filetismului nu încheie volumul pentru că sunt cele mai de actualitate, ci pentru că sunt cele mai revelatoare. Toate firele demonstrației se adună aici. Dacă primele pagini descriau formarea unei conștiințe, ultimele descriu posibilul ei eșec. Pentru Baconschi „sminteala filetismului” nu începe în clipa în care biserica este pusă în slujba unei națiuni, ci în momentul, aproape imperceptibil, în care apartenența revendică locul adevărului, când partea încetează să se mai recunoască drept parte și începe să vorbească în numele întregului. Teodor Baconschi formulează această exigență cu o remarcabilă claritate, insistând că respingerea filetismului nu ține de opțiuni personale sau de sensibilități ideologice, ci de fidelitatea față de adevărul Evangheliei:

„Oricum ai lua-o, condamnarea naționalismului religios ca erezie etno-filetistǎ e binevenită, legitimă, firească și necesară ori de câte ori un partid politic sau o parte a clerului trădează învățătura lui Hristos printr-o «privatizare” abuzivă a Evangheliei. Aici, orice creștin lucid și familiarizat cu tradiția biblico-patristică autentică nu poate merge pe două cărări: nu discutăm în termenii «părerilor» personale, ci în aceia ai confruntării dramatice dintre adevăr și minciună.” (Naționalismul religios rămâne o erezie teologică, p. 200)

Filetismul nu este o simplă abatere doctrinară, ci expresia exemplară a oricărui reducționism. El poate lua chip politic, cultural, religios sau chiar intelectual. Oriunde un adevăr parțial este absolutizat, întâlnim aceeași logică precară și aceeași mutilare a conștiinței. În paginile finale ale volumului, Baconschi își asumă această perspectivă într-un registru confesiv, legând experiența unei generații de imperativele lucidității creștine și ale dialogului, chiar și într-un context istoric profund nefavorabil:

„Pentru a evita clișeul măririi și decăderii – sau al iluziei spulberate de realitatea crudă –, nu voi continua prin a declara că praful s-a ales de lumea întrezărită atunci. Da, a funcționat și o doză de naivitate idealistă în felul meu de a presimți dinamica creștinismului după prăbușirea imperiului marxist-leninist, dar asta nu a schimbat, ci doar a confirmat caracterul imanent tragic al istoriei omului ca ființă căzută, potențial răscumpărată și niciodată liberă de viciu, vanitate și autodeificare idolatră. Nu s-a pierdut o șansă, cât s-a produs și maturizarea generației din care fac parte: un proces inerent descoperirii ușor mizantropice a realității din spatele propensiunilor noastre etice tipic tinerești. Nu doar că nu i-am văzut pe ortodocși, catolici și protestanți reușind să refacă unitatea Bisericii ca trup al Domnului, dar până și lumea ortodoxiei s-a fragmentat și s-a dezbinat lăuntric mai rău ca oricând. […] Nu mai spun că și în propria noastră Biserică n-am putut decât stopa pe buza prăpastiei deriva filetistă, care e cealaltă față, și mai virulentă, a secularizării produse de comunism. Ca să conchid: rămân un adept al nevoii de dialog între confesiuni și religii, chiar dacă nu avem un context favorabil acestui impuls rațional și binecuvântat. Inerție sau luciditate? Dumnezeu știe!” (Inerție sau luciditate, pp. 224-225)

Și astfel devine limpede că toate exercițiile anterioare – lectura, memoria, dialogul, liturghia, comuniunea, discernământul – urmăreau același lucru: să împiedice această substituire a întregului prin parte. Filetismul nu este, în ultimă instanță, eșecul unei doctrine. Este eșecul unei formări.

Ceea ce îl caracterizează înainte de toate pe Teodor Baconschi în Tâmple argintii. Gânduri din ultima vreme este refuzul oricărei judecăți reductive. Nu opune cultura credinței, modernitatea tradiției, Europa ortodoxiei sau tehnologia umanismului. Dimpotrivă, caută să înțeleagă tensiunile dintre aceste realități fără a le transforma în opoziții ireconciliabile. În același timp, creștinismul pe care îl gândește nu este unul defensiv și nici identitar, respingând tentația transformării bisericii într-o fortăreață asediată sau într-un instrument al proiectelor politice. Tocmai de aceea condamnă filetismul și naționalismul religios nu ca pe simple erori doctrinare, ci ca pe expresii ale absolutizării unei apartenențe particulare în detrimentul universalității Evangheliei. Ortodoxia pe care o imaginează este una deschisă dialogului ecumenic și cultural, conștientă că adevărul nu are nevoie de izolare pentru a se apăra.

Dacă există un traseu spiritual al întregii sale reflecții – și nu doar din acest volum –, acesta este convingerea că adevărata alternativă la polarizare nu este compromisul, ci discernământul: acea capacitate de a păstra împreună ceea ce ideologiile moderne tind să despartă – cultura și credința, memoria și prezentul, libertatea și responsabilitatea, contemplarea și angajarea în cetate.