De la Tanacu la Dumbrava. Și-apoi, spre nicăieri

Există tragedii care par să nu aibă nici o legătură între ele. Suntem în 2005. O tânără moare într-o mănăstire din Vaslui, în timpul încercării disperate a câtorva maici de a o salva. După mai bine de douăzeci de ani, în 2026, sute de bătrâni, oameni fără adăpost și bolnavi cronici, sunt scoși dintr-un așezământ din Bihor, iar țara întreagă vorbește despre „azilele groazei”. La prima vedere, cele două întâmplări nu au nimic în comun. Și totuși, la distanță de două decenii, sunt mai mult decât legate una de alta.

În ambele cazuri, statul apare târziu: nu când trebuia să prevină, nu când trebuia să îngrijească, nu când ar fi putut să ofere alternative, ci-și ițește capul doar când poate deschide dosare, poate pune sigilii și poate arăta cu degetul un vinovat.

Tatiana Niculescu a surprins cel mai bine esența tragediei de la Tanacu atunci când a folosit o sintagmă care poate caracteriza, la rigoare, România de azi și de atunci: „confuzia competențelor”. A prezentat cazul Tanacu, dincolo de asurzitoarea larmă de țimbal a presei, vorbind despre o societate românească în care instituțiile și-au abandonat o parte din responsabilități, născând astfel un vid, iar golul rămas a fost umplut de cineva care poate nu avea nici competența, nici instrumentele necesare pentru a rezolva problemele avortate de stat, ci doar bunăvoință și credința că e bine ceea ce face.

Irina Cornici nu a început să moară la Tanacu. A început să moară în orfelinatele României comuniste, a continuat să moară în sistemul de protecție a copilului care nu a avut un drum pentru ea după ce a devenit adult. A fost o muribundă socială perpetuă în lipsa unui sistem coerent de sănătate mintală, care a externat o tânără cu probleme psihice fără să îi pese câtuși de puțin că nu există o soluție reală pentru viitorul ei. Mănăstirea a fost ultimul loc în care a ajuns, și nu pentru că era cea mai bună soluție, ci pentru că toate celelalte, prin „grija” statului, îi fuseseră cinic interzise. Așa că, în lipsa psihiatriei, a intervenit credința. În absența asistenței sociale, au intervenit călugărițele. În lipsa unui sistem capabil să urmărească un bolnav psihic după externare, niște oameni, care credeau sincer că fac un bine, au încercat să trateze o boală psihică prin propriile lor mijloace. A urmat o moarte de care nu au fost responsabili doar un preot și câteva călugărițe: să nu uităm că o astfel de tragedie nu încape niciodată într-o singură zi.

La Dumbrava, mecanismul e dureros de asemănător.

Nu vorbesc aici despre vinovății penale, avize, ștampile, certificate și aprobări. Nu mă interesează nici penibilul glisaj politic al vinovăției pe care unii se trudesc să-l facă spre „monstrul” Ilie Bolojan. Discut despre ceva mai vechi în societate și mult mai grav: incapacitatea statului de a avea grijă de cei care nu mai folosesc nimănui. E o sintagmă dură, și nici nu vreau să-mi imaginez ce e în sufletul unui om care simte, știe, conștientizează că nu mai folosește la nimic: bătrânii fără familie, oameni fără adăpost, bolnavii cronici, pacienții externați din spitale, dar care nu au unde să plece, pe care, dincolo de zidurile spitalului, nu-i așteaptă nimeni și nimic. Evident, pentru că limba română e bogată, statul român îi numește „cazuri sociale”. O formulare elegantă, nu?, pentru oameni de care sistemul face toate eforturile să scape. Oameni care pentru funcționarii abandonului organizat, pentru contabilii nepăsării sunt doar o povară bugetară, bani aruncați aiurea. Trebuie spus că statul român are o categorie aparte de funcționari: birocrații de după tragedie. Ei nu construiesc centre, nu îngrijesc bolnavi și nu salvează oameni, dar completează impecabil procesele-verbale după ce totul s-a sfârșit.

Când statul nu face nimic apare inevitabil cineva care încearcă. Uneori este un preot, alteori o măicuță, poate un ONG sau doar un simplu om care-și transformă casa în azil. E ușor să vorbești despre autorizații, despre standarde, despre avize ISU, DSP sau DGASPC, e însă mult mai greu să răspunzi la întrebarea: unde ar fi putut să-și ducă zilele toți nevoiașii aceia? Dacă Dumbrava nu exista, unde mergeau? În ce centru? În ce azil? În ce secție de paliație? În ce adăpost? Și, mai ales – cine îi primea? Realitatea incomodă este că România nu are suficiente răspunsuri la aceste întrebări. De aceea, de ani de zile, sistemul funcționează prin improvizații tolerate. O improvizație aici, o derogare dincolo, un telefon, o înțelegere tacită, un om care „se descurcă”. Statul știe. Trimite chiar el oameni acolo unde oficial spune că nu ar trebui să fie nimic. Și apoi, într-o zi, decide că improvizația trebuie să înceteze, dar nu pentru că problemele s-au rezolvat ci pentru că improvizația a devenit vizibilă.

Iar din acest punct începe circul mediatic și politic, de zici că o briză a moralității venită de nicăieri le-a răcorit serafic tuturor mințile și sufletele. Instituțiile care nu au construit suficiente centre devin experte în închiderea celor existente, altele care nu au avut bani pentru îngrijire găsesc resurse pentru anchete, iar cele care ani întregi au acceptat o soluție imperfectă descoperă brusc că legea trebuie aplicată cu maximă fermitate.

Desigur că legea trebuie aplicată. Nu despre asta e vorba aici. Ci despre faptul că o lege prost aplicată nu poate deveni substitut pentru o politică socială tolomac gândită și prost bugetată. Nu poți înlocui un centru social cu un rechizitoriu. Nu poți trata lipsa paturilor de îngrijiri paliative cu mandate de percheziție și nici construi un sistem de protecție socială din conferințe de presă.

Aceasta este poate cea mai mare „performanță” a statului român: reușește să transforme victimele sistemului în decor de mucava și pe cei care încearcă, insuficient, imperfect sau chiar greșit, să umple golurile sistemului, în singurele personaje, evident negative, ale poveștii. La Tanacu, o mănăstire a ajuns să facă psihiatrie. La Dumbrava, un om a ajuns să ofere asistență socială și îngrijiri pentru persoane pe care instituțiile publice nu reușeau (sau nu voiau) să le preia. În ambele cazuri, competențele s-au amestecat, dar nu pentru că oarecine și-ar fi dorit asta, ci pentru că instituțiile care ar fi trebuit să le exercite au fost total absente din peisaj.

Cum a ajuns România în situația în care nădejdea unei tinere cu probleme psihice să o reprezinte o mănăstire, iar speranțele a sute de oameni fără adăpost, de bătrâni fără familie să stea într-un singur om? Până când nu vom lămuri sincer, nepoliticianist, acest aspect, vom continua să confundăm dreptatea cu găsirea unui țap ispășitor și vom descoperi, cu repetată falsă indignare, că acolo de unde statul se retrage, cel care încearcă să facă oarece în locul autorităților va fi, mai devreme sau mai târziu, găsit vinovat, blamat, demonizat tocmai de instituțiile care au privit nepăsătoare în altă parte.

Tuturor celor care zeci de ani au privit nepăsători în altă parte (și o vor face în continuare după ce apele învolburate ale cazului Dumbrava se vor liniști) le-aș aminti vorbele lui Aneurin Bevan, ministru britanic al sănătății, cel care a înființat în 1948 National Health Service. „Nici o societate nu se poate numi în mod legitim civilizată dacă unei persoane bolnave i se refuză îngrijirea medicală din lipsă de bani.” Nu că ar ține cont gardienii formularelor de aceste spuse, dar poate au nenorocul să și le amintească exact atunci când își aleg următoarea destinație de vacanță.