În Discograficul precedent, îl citam pe Mariusz Duda (acum deja ex-Riverside) în legătură cu nemulțumirea unei anumite categorii de fani în ceea ce privește albumele care depășesc 45 de minute. Între timp, în mai puțin de o lună de la acel text, polonezul și-a anunțat plecarea din formație, urmând să se concentreze pe inițiativele secundare și mai ales pe Lunatic Soul, copilul lui de suflet, unde sunetul e uneori dark-folk, iar alteori zona electro se cațără peste întreg ansamblul.
Care e secretul longevității unui proiect muzical?
„Unfortunately, the current situation within the band no longer allows me to pursue my main passion there, the passion to create new music. And that has always been my primary life goal and priority. On top of that, I am tired of pretending and forcing a smiling band image which, in recent years, has had nothing to do with reality.”[1] Sunt cuvintele lui Mariusz Duda, care deschid iarăși calea spre o întrebare ce m-a tot bântuit: care sunt principalele forme de motivație pentru un muzician care și-a stabilizat cumva viața din punct de vedere financiar și familial? Cum poți să te bucuri de fiecare nouă seară, dintr-un alt oraș, dintr-un alt club, în care, mai mult sau mai puțin, cânți același concert de la cap la coadă?
Ar fi ușor să azvârl piatra spre egoul lui Duda sau să mă gândesc la ideea că ne aruncă în fața povestea artistului neînțeles. Dar totuși, 25 de ani, 100 și ceva de piese, câteva albume, mereu aceleași glume reciclate între melodii, un prieten mort (chitaristul și colegul Piotr Grudziński) de atac de cord la doar 40 de ani. Cum le-a metabolizat pe toate acestea? Ce l-a motivat să meargă înainte? E greu de găsit un răspuns, însă o versiune ar putea fi găsită la Maynard James Keenan, ale cărui proiecte sunt mereu diferite între ele, însă complementare. Dacă le-am denumi după materiile care se studiază la școală, Tool ar fi matematică aplicată, A Perfect Circle ar juca rolul literaturii, în timp ce Puscifer nu ar îmbrăca alte haine decât cele ale (al)chimiei. Nu voi cădea în păcatul comparației și voi alege să dau play albumului Normal Isn’t, scos pe piață în 2026 de Puscifer la label-ul propriu Puscifer Entertainment. Pentru că micuța scenă de prog are nevoie și de polonez și de american. Revenind la Normal Isn’t, vorbim de un produs aflat la granița subțire, dar constant reconstruită dintre punk, gotic și chiar rock progresiv, deși Maynard nu ar fi neapărat de acord cu ultimul element din succesiune.
Navigând prin Normal Isn’t (I-VI)
Thrust e modul în care Puscifer sfidează algoritmul în Anno Domini 2026. Primul cântec înglobează intro-ul, care, pe grila aceluiași M. Duda, ar fi fost o parte separată a oricărui album de rock sau metal. Sunt aproape 40 de secunde care ne invită să ne așezăm comod, ca mai apoi să pătrundem direct în pâine prin dialogul dintre vocile lui Maynard și a Carinei Round.
Anxietatea, sentimentul de sufocare și mai ales teama de a nu mai putea scoate lucrurile la liman într-un oarecare moment delta adaugă o notă foarte dark acestui disc. Practic, alegi să rămâi până la final sau să părăsești incinta după versurile astea: „Bicker, bicker, bicker, people getting sicker/ Needle, needle, needle, giggle, giggle, titter/ Fucking agitators, rabble goading rabble/ Trying not to murder ’s a daily fucking battle.”
Normal Isn’t, piesa care dă numele acestui disc, vine cu o zonă de platou în care ne calmăm și ne regrupăm puțin. Poeticitatea de aici rezidă din versurile scurte, percutante, rostite pe un ton deopotrivă egal și tern. „Oh, serenity, tranquillity/ Our desire, please/ Tame this fire”. Secvența aceasta de 4 minute și 45 de minute funcționează și ca o formă de introspecție, în care fiecare dintre noi suntem invitați să descoperim ce mai e normal azi și ce poate fi trecut (dacă mai există asemenea sertare) în anormal.
Bad Wolf, a treia poziție a acestui material, beneficiază și de un videoclip destul de criptic, în care sunt puse față în față perspectiva binelui și a răului, coborând scările (sub forma unei animații) către timpuri imemoriale. Puscifer se joacă foarte mult cu adjectivele, reușind să le integreze în acest tablou uneori chiar sub formă de refren. Nu neapărat ca refrenul întregii melodii, ci mai degrabă ca un soi de refren al unei secțiuni precis decantate din întreg. Iar în Bad Wolf formula aceasta e cel mai bine rezumată de
„Salacious and insatiablе
Salacious and insatiable
Salacious and insatiable
Salacious and.”
Self Evident e întoarcerea la rădăcinile heavy, de unde pot crește ramificații în absolut orice direcție. Riffurile turbulente date la minimum, plus (re)cucerirea spectrului metal construiesc sinapse între Puscifer și Tool, trupa care l-a consacrat pe Maynard James Keenan la începutul ultimului deceniu din secolul al XX-lea. E un cântec cu adresare directă (către un tu ipotetic), în care formația deplânge superficialitatea cu care mulți dintre noi tratăm o informație. Sursele nu sunt verificate, mesajele conspiraționiste sunt îmbrățișate din ce în ce mai ușor, iar rezultatul, cred că știți și voi, e dezastruos.
„Concrete evidence
Minimal due diligence
We’ve concluded what is obvious
You’re a bunghole.”
A Public Stoning e singura compoziție care trece de șase minute, iar basul joacă aici rolul protagonistului. Mat Mitchell, cel mai discret membru al grupului din Los Angeles (se ocupă și de chitară, și de clape și de producție), oferă un aer groovy acestei structuri, care tinde să o cotească spre rockul industrial. Prin modul în care sintetizatoarele ne gâdilă timpanul, dar și prin linia de bas, muzicianul sugerează aproape poetic efectul de echo chamber[2],un termen la modă în lumea virtuală din prezentul continuu.
The Quiet Parts e linia care leagă cel mai bine Puscifer de A Perfect Circle. Primul gând a fost să revin la Eat the Elephant (2018), bijuteria realizată de Maynard și alți colegi ai lui. The Quiet Parts poate sta oricând lângă The Contrarian sau Disillusioned. E porțiunea cea mai armonioasă de pe Normal Isn’t la nivel stilistic și în care instrumentele comunică cel mai bine unele cu altele. Pe principiul semnele au fost mereu acolo, dar cine să le asculte…
„Clear as a siren
Blunt as a cannon ball
Soon as the quiet parts were trumpeted and bellowed
We should have listened then
And shored up to keep from”.
Navigând prin Normal Isn’t (VII-XI)
Mantastic reprezintă probabil cea mai dramatică piesă și un dialog excepțional între vocile Carinei și a lui Maynard. Cu un sarcasm deja încetățenit, Puscifer navighează prin tenebrele masculinității toxice de azi, care abundă de comportamente ostentative, retrograde și care lasă deoparte rațiunea și empatia. Sau poate că nu le-a cunoscut niciodată. Ceea ce am apreciat mereu atât la Tool, cât și la Puscifer sau A Perfect Circle a fost faptul că ei au ales de fiecare dată o tabără, însă, mai ales acolo unde nu putem disocia între bine și rău, nu a existat judecată pentru cei din echipa adversă.
Pendulum înseamnă cea mai atmosferică secvență de pe Normal Isn’t. Aici se adună și sentimentul gotic, și vibrația din sintetizatoare și e locul de joacă perfect pentru tridentul din LA. Vocea lui Maynard rămâne un metronom și scoate la suprafață mantre prin verbe cel puțin neobișnuite pentru acest gen muzical: swing away, scythe, raze, topple. Pendulum e un soi de revoluție rostită și trăită în șoaptă, iar Maynard conduce marșul nemulțumiților din silent disco.
ImpetuoUS calmează spiritele și plantează semințele unui nou început, bazat pe…. Nici pe departe! Carina, Maynard și Mat se pun în papucii oamenilor care nu țin cont de realitate și își dirijează existențele prin norișori de emoție. Asta ca să fiu finuț. Emoția deasupra evidențelor. Emoția deasupra lucrurile clare pe care le vezi cu ochii tăi și pe care ai învățat să nu le (mai) accepți. Sau poate nu ai știut vreodată.
„Truth, lies
Fake or factual
We don’t care
Emotion is perpetual (Is perpetual)
And everywhere”
Seven One mi-a dat o cheie de interpretare foarte stranie și cred că ar putea fi o variantă de lucru. Seven One, ca modul de raportare al Puscifer la slangul brainrot al generației Alpha, 6-7. Repetiția obsesivă Seven-One de crainic de arenă de hochei mă duce și ea cu gândul la această memă de internet, căreia nu i-am găsit încă sensul. Trecând peste această glumiță, cântecul lucrează ca un compendiu de istorie pentru cei care nu au timp să parcurgă tratate ce se întind pe sute sau chiar mii de pagini. Și unde mai pui că lineup-ul Puscifer este completat cu Danny Carey de la Tool la tobe și cu Tony Levin din King Crimson, Liquid Tension Experiment și din alte proiecte uriașe la bas.
The Algorithm încheie călătoria de 55 de minute într-o zonă mai heavy, care ne scoate din visare într-un mod brutal și abrupt. Pare a fi cântecul de lebădă al unei generații destructurate de sebumul social-media. Iar alăturarea de substantive din refren cucerește fiecare centimetru pătrat al atenției noastre.
„Attention addiction
Attention addiction
Dopamine addiction
Attention addiction”
Viitorul nu sună bine dacă ne luăm după Maynard și Puscifer. Deși muzica nu se duce explicit într-o zonă social-politică, semnele sunt acolo și nu mai pot fi ignorate. Poezia dark-synth coboară în stradă.
Setlist:
Thrust
Normal Isn’t
Bad Wolf
Self Evident
A Public Stoning
The Quiet Parts
Mantastic
Pendulum
ImpetuoUS
Seven One
The Algorithm – Sessanta Live Mix
[1] https://progreport.com/mariusz-duda-reveals-departure-from-riverside/
Bread and Circus este prima piesă de pe precedentul album Puscifer, din 2020, intitulat Existential Reckoning. Nu sună rău deloc, mai cu seamă pentru că găsesc o inspirată formulă prin care să fie compatibilizate cele două realități muzicale aparent fără legătură: rock și electronic. Mi-a adus aminte, în unele momente, chiar de veteranii Depeche Mode, ceea ce nu-i puțin lucru. În fine, joncțiunea, hibridizarea furnizează nenumărate variante de inovație, de stimulare a creativității, fiindcă altminteri, în logică puristă, ești tentat să cauți doar confirmările puse la dispoziție de preferințe și experiență.