Cine a fost domnul Lacombe

În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, pe bulevardul Saint-Michel din Paris putea fi zărit ieșind dintr-o clădire de lângă Parcul Luxembourg un domn în vârstă, mic de statură, chel și bărbos. Lipsa brațului drept, pe care și-l pierduse în primul război al secolului, l-ar fi făcut ușor de identificat pentru oricine ar fi avut dubii asupra identității sale: era domnul Lacombe, marele specialist al limbii basce.

Cam în aceeași perioadă, nu departe de clădirea în care locuia domnul Lacombe, dintr-un hotel aflat la intersecția străzii Racine cu Monsieur le Prince ieșea un bărbat în floarea vârstei, cu părul vâlvoi. Un observator avizat l-ar fi putut surprinde îndesând, fără să ezite, un teanc de manuscrise în gura de canal de lângă colțul străzii. Nu erau bune de nimic, căci fuseseră scrise într-o limbă pe care nimeni – sau aproape nimeni – nu o cunoștea în acest oraș. Scrierile trebuiau să dispară fără urmă, asemenea trecutului său – așa socotea impulsivul domn Cioran, care se hotărâse subit să-și abandoneze țara de baștină odată cu limba și să nu mai scrie de-acum înainte decât în franceză.

Nu se cunosc împrejurările în care s-au întâlnit cei doi, românul și bascul. Cum nu se poate ști nici care ar fi fost destinul lui Cioran dacă nu l-ar fi cunoscut pe domnul Lacombe; întâlnire providențială, căci Lacombe nu era specialist doar în limba bască, ci și un mare și pasionat cunoscător al limbii franceze. O știm de la Cioran însuși, care în două dintre interviurile sale relatează cu mult umor împrejurările în care prietenul său basc își manifesta competențele în materie de folosire a limbii franceze: în aula de la Sorbona, unde nu se sfia să-i admonesteze pe profesorii care comiteau greșeli de limbă, dar și în relațiile cu prostituatele, pe care ținea morțiș să le impresioneze cu subtilitățile limbii franceze.

Acest personaj, ale cărui bizarerii de comportament Cioran pare să le aprecieze în egală măsură cu competențele sale lingvistice, a trezit unele suspiciuni, existența sa fiind pusă uneori la îndoială. Însă, în ciuda faptului că pe domnul Lacombe îl pomenesc mulți dintre cei care s-au arătat interesați de această perioadă decisivă pentru evoluția lui Cioran – cea în care a trecut, cu mari eforturi, de la limba română la franceză, nimeni n-a avut curiozitatea să încerce să afle dacă domnul Lacombe a existat în realitate. Și dacă da, în ce măsură imaginea fantastă pe care ne-o prezintă Cioran corespunde adevărului.

Motive să credem că, dacă nu inventează de-a dreptul, Cioran cel puțin exagerează în privința acestui domn cu comportament excentric ar fi destule. În convorbirea de la Amsterdam din 1982 cu Léo Gillet, Cioran afirmă că Lacombe era un maniac al limbii franceze, care „se ducea deseori la cursurile de la Sorbona și dacă un profesor făcea o greșeală de limbă, protesta din sală”. Ne mai spune și că avea o bogată bibliotecă cu literatură erotică, cu „o serie întreagă de cărți sulfuroase din care dădea niște citate nemaipomenite”. În interviul acordat lui Gerd Bergfleth la Tübingen, în 1984, reia incredibila poveste a bascului erotoman, relatând că acesta „intra în vorbă cu femei, în special cu cele de moravuri ușoare, pentru a le spune câte o porcărioară formulată în modul cel mai rafinat cu putință”. De insistențele domnului Lacombe asupra rafinamentelor limbii franceze în materie de limbaj fără perdea, găsit prin cărțile sale deșucheate, nu scăpa nici Cioran, care era întrebat adesea: „Înțelegeți această sofisticată expresie obscenă?” Pișicher, Cioran insistă pe aceste aspecte, parcă ducând dinadins în derizoriu chestiunea atât de serioasă a influenței pe care a avut-o asupra sa acest personaj, pe cât de pitoresc, pe-atât de neverosimil.

Aceste relatări ale lui Cioran sunt singurele mărturii directe care ne-au rămas despre existența și felul de a fi ale acestui domn obscur. Judecând după tonul șugubăț pe care Cioran îl adoptă când vorbește despre el, s-ar zice că la fel de bine putea fi invenția sa. Dar bascul a existat în realitate. O căutare pe internet ne dezvăluie că se numea Georges Lacombe, se născuse în anul 1879, la Orthez, în Pirinei, fusese membru al Euskaltzaindia – Academia de limbă bască și publicase peste 150 de studii și articole în Revista Internațională de Studii Basce, precum și în alte reviste. În perioada în care l-a cunoscut Cioran, locuia pe bulevardul Saint-Michel, în dreptul parcului Luxembourg, la numărul 137. Adresa exactă se poate vedea pe câteva scrisori care i-au fost adresate și care sunt postate pe site-ul Euskaltzaindia, unde se găsește și o fotografie a sa, alături de numeroase alte documente. Fotografia corespunde întru totul descrierii făcute de Cioran, astfel că nu există niciun dubiu asupra identității sale: acesta e domnul Lacombe, lingvistul basc, mutilatul de război, cel care „vorbea limba scrisă a secolului XVIII” – cum aflăm din convorbirile cu Cioran relatate de Louis Nucera.

Nu există, așadar, niciun motiv să ne îndoim de afirmațiile lui Cioran: nu doar că personajul a existat în realitate, dar competențele sale sunt dincolo de orice dubiu, apartenența sa la academia de limbă bască fiind dublată de calitatea de membru al Societății Lingvistice din Paris, al cărei președinte a fost ales în 1932. Dincolo de anecdotica zemoasă cu care Cioran își colorează relatările, e cert că expertiza domnului Lacombe în domeniul limbii franceze a jucat un rol important în viața sa, așa cum afirmă în repetate rânduri.

Trebuie spus însă că, pentru Cioran, domnul Lacombe nu e doar „profesorul de limbă ideal” (cum îi spune la un moment dat), care l-a determinat să folosească „formele dificile, anacronice gramatical” ale limbii franceze din secolul XVIII, a saloanelor și moraliștilor. Rolul său a fost mult mai important, lucru care nu a fost subliniat îndeajuns: acela de a-l fi ajutat să capete „conștiința actului de a scrie”. „Îi datorez în bună măsură faptul că stilul a devenit credința și superstiția mea”, mărturisește Cioran în convorbirea cu Bergfleth. „Dacă nu veneam în Franța, aș fi scris poate, dar n-aș fi știut niciodată că scriu”, îi spune și lui Léo Gillet, încercând să descrie cât mai percutant efectul revelator pe care l-a avut asupra sa Georges Lacombe. Într-un alt interviu, spune foarte tranșant: „Scriind în franceză, am conștientizat actul de a scrie.”

După nesfârșite discuții, Cioran se decide să rescrie prima variantă a Tratatului de descompunere, despre care un prieten îl avertizase că „asta nu e o franceză corectă, e limba unui venetic”. Nu va reuși să obțină binecuvântarea domnului Lacombe, deși a încercat să-i citească din ea; după o pagină, acesta a adormit, povestește râzând Cioran. Chiar dacă nu a primit confirmarea dorită de la prietenul său basc, el nu va uita cui îi datorează faptul că, dintr-un scriitor instinctiv, a ajuns unul obsedat de stil, visând la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă, cum va spune în Silogismele amărăciunii. Georges Lacombe nu a mai apucat să vadă ieșind de sub tipar cartea mai tânărului său discipol, căci s-a săvârșit din viață pe 13 iulie 1947. Vor mai trece doi ani, timp în care, cu prețul a nenumărate cafele, țigări și nopți nedormite, Cioran va continua să-și rescrie cartea, urmând ca ea să apară la Gallimard în toamna anului 1949. După alți ani, va consemna în caietele sale un gând care nu ar fi fost posibil dacă nu l-ar fi întâlnit pe domnul Lacombe: „Azi, am mai mult decât impresia, am certitudinea că nu te poți exprima cu precizie decât în franțuzește și că în orice altă limbă te lași vrăjit și corupt de aproximație.”