Nu știu cum sunt celelalte biografii romanțate din seria de la Polirom, căci nu le-am citit, dar cea dedicată lui Cioran sigur nu este un clasic al genului. Ba pot să afirm cu maximă certitudine că intenția lui Andrei Crăciun nici n-a fost să scrie o biografie romanțată, ci, folosindu-se de acest pretext, să creioneze un portret al lui Cioran așa cum și l-a imaginat el. Un om cu totul ieșit din comun, un geniu, desigur, după toate aparențele, dar care în viața de toate zilele nu se deosebește prea mult de ceilalți oameni. E adevărat, nu prea doarme, nu lucrează defel și, în general, nu are preocupările unui om de rând. Dar face cumpărături, gătește, bea cafea, dar și alcool, fumează, o iubește pe prietena sa Simone, dar asta nu-l împiedică s-o înșele de câte ori are ocazia – ce mai, un bărbat ca toți bărbații. Doar că a scris câteva cărți de eseuri și aforisme care i-au adus oarecare faimă, spunându-se chiar că ar fi unul dintre cei mai mari scriitori francezi de la Valéry încoace.
Cioran. Ultimul om liber nu respectă canoanele biografiilor romanțate (dar oare există astfel de canoane?) și nici nu se străduiește prea mult să includă toate datele biografice ale autorului Silogismelor amărăciunii. Ba chiar am impresia că, din dorința de a face din el un personaj cât mai verosimil, Andrei Crăciun a mai exagerat pe alocuri, punând de la el, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale – mai ales când informația exactă, verificabilă și de necontestat lipsea, autorul având la dispoziție doar rumori, afirmații fără vreo bază ale contemporanilor. Cum altfel să interpretăm faptul că Cioran, la 78 de ani, bea alcool și mai fumează câte o țigară, deși știm că se lăsase de-a binelea de aceste năravuri în prima jumătate a anilor ’60? Nici viața amoroasă – pe șleau, sexuală – a misoginului (oare?) Cioran nu este lăsată deoparte, ba chiar se insistă copios asupra ei – și nu doar cu privire la episodul de la senectute, devenit public grație cărții lui Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. Andrei Crăciun pare că dă credit total afirmației lui Cioran, în plină suferință provocată de Alzheimer, „am fost un mare vânător de fuste”, deși sunt puține elemente concrete care să ne permită să tragem concluzii de acest gen pentru a doua parte a vieții sale, cea petrecută alături de Simone Boué, până la moarte (sigur, a mai călcat el pe-alături, că, deh, bărbat era și el, dar nu mai mergea, ca în tinerețe, la bordel – cum ni se dă de înțeles). Dacă-i vorba pe-așa, nici măcar cu Friedgard Thoma nu e de tot sigur că a mers până la capăt – dar toate astea chiar au vreo importanță? Mă tem că nu prea, chiar dacă contemporanii găsesc uneori o plăcere perversă în a-l coborî de pe piedestal (vezi Eugen Simion, care îl bagă cu obstinație pe sub fustele lui Friedgard). Nici Andrei Crăciun nu e prea departe de asemenea tentații, fiind de părere că Cioran i-a cam făcut felul nemțoaicei. Și mă cam pune pe gânduri că pe adolescentul care i-a suflat de sub nas dragostea de licean a lui Cioran, Cella, îl numește Pizdulice, deși din Exerciții de admirație reiese că i se spunea Păduchele (Pou, în ediția franceză).
Dar poate că domnul Andrei Crăciun are surse mai bune decât ale mele – sau e doar ironic. În fond, fiecare depinde de informațiile pe care le găsește. De exemplu, Andrei Crăciun ne spune că Cioran a avut bursă de la Institutul Cultural Francez din București până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Așa spuneau, până nu demult, toți cercetătorii literari. Cineva însă a scos la iveală documente din arhive care arată că directorul Institutului, Alphonse Dupront, îi dăduse bursă doar până în 1940; conform acestor arhive, din 1942 până în 1944 Cioran a avut bursă din partea statului român, prin Școala Română de la Paris.
Dar să lăsăm aceste amănunte fără importanță. Mă bucur nespus că domnul Andrei Crăciun nu a scris o biografie romanțată ca toate biografiile romanțate, începându-și cartea cu momentul în care, la 78 de ani, Cioran primește vizita lui Ernesto Sábato. Nu sunt sigur de ce a ales tocmai acest moment – poate fiindcă este destul de bine documentat: și scriitorul argentinian, dar și Alina Diaconu, care a vorbit despre asta cu Ernesto Sábato, au scris despre întâlnirea lor din 1989. Dar poate și pentru că opinia lui Andrei Crăciun despre Cioran coincide cu cea a lui Ernesto Sábato, exprimată în cartea sa de memorii, Înainte de tăcere: „Contrar presupunerii multora și a ceea ce credeam chiar eu, m-a surprins omul acela amabil, mărunt și trist, predicator al unui nihilism care nu coincidea cu persoana lui. Mai degrabă era un mare pesimist, uneori subjugat de un alt eu, sceptic și neîncrezător. Dar mereu surâzând.” Că Cioran nu era un nihilist, în ciuda celor afirmate de mulți dintre comentatorii săi, pentru mine e foarte limpede: cum putea fi nihilist un om care iubea cu ardoare viața?
Întâlnirea dintre cei doi scriitori, cu care Andrei Crăciun își începe cartea, e un bun punct de pornire: Cioran se află la sfârșitul carierei sale, și-a publicat toate cărțile – prilej de rememorare a vieții sale. Nu linear, desigur, ci din frânturi, fragmente semnificative pentru destinul său (în fond, și opera sa e alcătuită, în mare parte, din fragmente). Sau, mai bine zis, ceea ce Andrei Crăciun consideră semnificativ pentru Cioranul său: insomniile, luciditatea, conștiința exacerbată, greșelile politice din tinerețe, iar apoi strădania de a rămâne mereu un om liber, refuzând tot ceea ce l-ar fi putut încorseta – politica, obligația de a avea o slujbă, căsătoria și pornirea de a lăsa urmași, recunoașterea socială, premiile și mirajul succesului literar, refuzând până și statutul de scriitor. Bunul cel mai de preț al lui Cioran a fost libertatea – e lucrul cel mai important pe care Andrei Crăciun l-a scos în evidență în cartea sa. Și a făcut-o cu talent și inspirație, în pofida unor alegeri poate nu atât de inspirate, dintre care cea mai puțin reușită mi s-a părut încercarea de a ni-l prezenta pe Cioran din interiorul minții sale, cu gândurile sale erotice cu tot („Domnului Cioran îi apăru în minte un sân, nu sânul unei femei anume, ci un sân etern, fără început și fără sfârșit, din care ar fi putut, numai să vrea, să muște cât ar fi poftit, un sân cu un sfârc absolut minunat, un sfârc desăvârșit…” etc.) E prea puțin credibilă această încercare – dar e vorba, repet, de Cioranul lui Andrei Crăciun, așa cum și-l imaginează el, așa că e liber să-i pună în minte orice poftește. În fond, e vorba tot de literatură, chiar dacă inspirată de realitate.
Totuși, nu mă pot abține, în final, să mă întreb: de unde are Andrei Crăciun informația că Simone Boué l-a înșelat pe Cioran – și nu o dată, ci de mai multe ori, mai precis de opt ori? Nu e exclus, căci nimic nu e exclus pe lumea asta, dar recunosc că am fost șocat – mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap una ca asta. Și prin ce scripte a găsit Andrei Crăciun că domnul Cioran a fost botezat nu doar Emil, ci și Mihai, de aici provenind și numele de autor francez pe care și l-a ales, E.M. Cioran? Mister total. Apropo, era să uit un mic amănunt: Cioran nu are cruce pe mormânt.
Să nu fiu nedrept: știu că această carte presupune o muncă uriașă de documentare. Și e nedrept să mă leg de tot felul de chichițe. Dar ce să fac, am și eu Cioranul meu, care coincide doar parțial cu Cioranul domnului Andrei Crăciun. În rest, toate bune!
