Curtea Miracolelor, locul în care istoria se întâlnește cu ficțiunea

486 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Adrian Majuru, Hoțul din Curtea Miracolelor, Editura Litera, 2023

Alert și consistent, romanul de inspirație istorică Hoțul din Curtea Miracolelor, al lui Adrian Majuru, aduce o gură de aer proaspăt în literatura română contemporană, prin abordarea originală, prin stilul simplu, variind între funcțional și contemplativ, și prin povestea pe care o spune. Poveste care, ne asigură autorul, și nu avem niciun motiv să nu-l credem, se bazează pe cronici. Deci, atât personajul central, Tata Moșu, cât și medicul Ion Stănescu, cel căruia acesta i se confesează în prima parte a cărții, sunt personaje care au trăit cu adevărat. Iar faptele lor au fost, în linii mari, cele relatate.

Rupt în două părți, romanul spune povestea unui borfaș mărunt, din suburbiile Bucureștiului. În prima parte, „Interogatoriul”, inculpatul poreclit Tata Moșu, arestat pentru o crimă, deși se afla în legitimă apărare, îi povestește medicului Ion Stănescu lungul șir de întâmplări care l-au adus în situația ingrată de a fi reținut și condamnat. Deși medicul nu are puterea de a-l salva de la pedeapsă, iar el știe acest lucru, un bizar chef de vorbă îl animă pe prizonier, el nerezumându-se doar la o trecere în revistă a faptelor, ci insistând asupra analizei lor.

Omul, care aflăm că are studii medii, se lansează și în diverse speculații pe marginea condiției morale a diferitelor categorii sociale de oameni cu care a luat contact, ba uneori emite lungi sofisme filozofice și psihosociale pornind de la realitatea lumii sale. Iar această lume este una care începe în antebelic, această perioadă găsindu-l copil, apoi trece în interbelic, perioadă pe care protagonistul o experimentează cel mai puternic, ea cuprinzându-i tinerețea. Iar puterea de pătrundere pe care o arată cel pe care-l suspectam a fi un soi de brută e uimitoare.

„Și când te gândești că în țara aceasta, în care atâția intelectuali pier literalmente de foame, există oameni care pot arunca într-o seară mii de lei, oameni pe care nimeni nu-i apucă de gât spre a-și justifica mijloacele de existență.

Am părăsit cabaretul acesta cu un dezgust infinit, jurând asemenea corbului din fabulă – cam târziu, e drept – că nu voi mai călca pragul acestui local.”

Trebuie să recunosc că, la un moment dat, abundența de date de natură istorică – spre exemplu lista de localuri de tip cabaret – m-a făcut să mă tem că întregul roman este doar o scuză pentru ca autorul, istoric fiind, să treacă în revistă unele realități mai puțin notorii ale respectivei perioade bucureștene. Nu este cazul. Deși acțiunea în sine nu este foarte alertă în această primă parte, talentul de povestitor al personajului-narator nefiind chiar mare, ea există, îl construiește pe protagonist ca personaj, îl individualizează și-i formează coerent un background care mai apoi îi poate explica deciziile și comportamentul. Vom găsi aici nu doar relațiile sale cu familia, ci și câteva tentative de îndrăgostire, cumva înduioșătoare prin onestitatea confesiunii.

Mai există în această parte și o serie de divagații, unele pătrunzând adânc în istorie, cum ar fi cea în care autorul explică prin vocea personajului său modul în care funcționau mahalalele diferitelor grupuri sociale lovite de beteșuguri, de pe lângă marile orașe. Deși nu au un rol funcțional în poveste, cititorul nu le va percepe ca piste false, ci-i va permite autorului această extravaganță, bucurându-se chiar că a aflat o serie de informații pitorești, chiar dacă acestea nu ajută povestea în cauză.

Tata-Moșu provine dintr-o familie destrămată, dar nu pune niciodată numai pe seama sorții potrivnice felul în care a ajuns, ci-și asumă cinstit deciziile. Așa cum o declară deschis, și-ar dori să experimenteze și viața fără grija zilei de mâine, a păturii mai înstărite. Totuși, întrebat fiind de medic ce ar face dacă acest lucru s-ar întâmpla, ca prin minune, el recunoaște că nu știe ce anume ar face.

Iar această confesiune servește ca un preambul pentru partea a doua, „Imersiune”, în care el chiar primește șansa de a trăi, cu împrumut, ce-i drept, viața unui om din pătura superioară a societății. Nu voi divulga felul în care Tata Moșu ajunge să confiște viața altuia, cum acest lucru este descoperit, dar i se permite. Îi las cititorului plăcerea lecturii. Voi spune doar că, trecând de la confesiunea la persoana I, din prima parte, la o narațiune bine dozată, la persoana a III-a, această a doua parte devine foarte ofertantă pentru cititor. Dacă în prima parte ne era clar că personajul va sfârși în arest, aceasta fiind situația din care el însuși povestea, aici nu mai știm nimic despre viitorul său, deci putem trăi la intensitate maximă, alături de el, desfășurarea faptelor.

Ceea ce șochează dar și fascinează aici este acceptarea lui de către Leon, fratele celui pe-a cărui viață o uzurpează, și urmările acestei apropieri dintre două categorii de oameni care, teoretic, nu au nimic în comun. De fapt, și aici găsim artificiul romanului, Tata Moșu, deși e un infractor, nu este implicit un om rău. Și poate această atingere a extremelor, această fuziune a lumii mahalalei cu cea a saloanelor de lux este și justificarea intrinsecă a pasiunii cu care Adrian Majuru studiază mica istoria celor cu care marea istorie s-a obosit prea puțin.

„Până târziu în toamnă, Tata Moșu l-a plimbat pe Leon pe la periferiile suferinde ale orașului, unde casele nu au gard și unde curțile toate se unesc în uriașe maidane. I-a cunoscut pe Simon, Markus și Hilda, familiile lor de evrei năpăstuiți și excluși din societate și nevoiți să trăiască de azi pe mâine. La rândul său, Leon l-a dus pe prietenul său la recepții oficiale, restaurante exclusiviste, dineuri cu lume elegantă.”

Da, este o lume fascinantă cea de jos, deși ea nu face obiectul studiilor care rămân. Nu acolo se iau deciziile, nu acolo se face politica. Însă ea este o carte de vizită a epocii. Fiecare epocă a avut marginalii ei, iar a-i cunoaște înseamnă a cunoaște lumea în ansamblul ei. Și, foarte important, în această lume marginală, un gest mic al unui om puternic poate însemna o viață salvată.

Și atât și ar fi fost suficient, romanul ar fi avut o justificare. Însă Adrian Majuru mai introduce o întorsătură, una pe care o găsesc de maestru, în ecuația cărții, și anume venirea la putere a bolșevicilor, cu inversarea sistemelor de valori. Trecând peste problema evreilor marginalizați, foarte frumos prezentată, într-o cheie romanțată, trecând peste persecuția elitelor, și ea abil tratată, fără o cădere într-un tragism exagerat, paginile de meditație ale personajului-narator, ajuns, deodată, dintr-un proscris, un individ cu origini sănătoase, numai bun de pus într-o funcție de conducere, fără niciun fel de competențe reale, după modelul comunist, sunt delicioase.

„Ca și cum uriașul Calapod, cu bruma lui de școală, ar primi diplome peste noapte și ar deveni ministru, iar el, Tata Moșu, primar într-un oraș, numai prin forța politicului. Împăratul este gol și nimeni nu va dori să vadă asta.”

Iar, la final, nota „Cum l-am cunoscut pe Tata Moșu”, asumată ca atare de autor, încheie frumos o carte captivantă, densă, care livrează spectacolul unei vieți trecute prin două războaie, în doar o sută optzeci de pagini. O carte care merită să fie citită, din toate punctele de vedere.

ALEXANDRU LAMBA s-a născut în 1980, la Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.
În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013.
A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (ed. Tritonic, 2016) și Arhitecții speranței (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (ed. Herg Benet, 2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (ed. Geek Network, 2018), ilustrat de Alexandra Gold.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium).
Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar din 2019 este editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy.
Pentru Sub steaua infraroșie a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017, precum și o nominalizare la premiul Vladimir Colin. Pentru Arhitecții speranței a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. Singurătatea singularității, Cărări pe gheață și Focurile lumii noi sunt și ele nominalizate pentru premiul Colin, la categoriile „Cel mai bun volum de proză scurtă SF”, „Cel mai bun roman Fantasy”, respectiv „Cel mai bun album de bandă desenată”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”