Un debut destul de discret, aproape într-un opoziționism flagrant cu „vorbăreala” de care „suferă” poemele e cel al lui Andrei Vornicu din Scurtmetraje (Charmides, Bistrița), deocamdată apărut fără prea mult tam-tam publicistic, un volum care face notă distinctivă în linia generalistă a poemelor care se scriu azi printr-un regim discursiv maximalist, de respirație ceva mai amplă (sigur, nu-i un caz cu totul ieșit din comun, există măcar o mână de poeți care scriu tot profesând un soi de fidelitate narativă, o predispoziție pentru poeme cu mișcări ceva mai largi, așa cum e cazul și-aici, iar exemplul cel mai la îndemână și unul dintre cele mai faimoase, oricum, e cel al recentului premiat la Botoșani, Mihnea Bâlici și al său Cazzo).
Cam în răspăr cu minimalismul profesat cu loialitate și mândrie în poezia recentă, deci, versurile lui Andrei Vornicu merg tocmai în direcția unui maximalism practicat cu bună știință și, aș zice, chiar cu un soi de orgoliu (artistic). E, oricum, semnul distinctiv al acestui debut toată tendința asta de a narativiza, de a întinde poemul pe un spațiu ceva mai generos și mai liber de trucuri stilistice și poze cool, fără prea multe efecte, deci, și cu un ritm al versurilor care e mai degrabă apropiat de proză. Altfel spus, poemele narativizate ale lui Andrei Vornicu au aerul unor decupaje zilnice detaliate, indiferent de bătaia lor, că-i vorba de exercițiul amoros (mai frecvent), de observații pur sociale, de care nu duce lipsă volumul & pentru care poetul are un ochi destul de critic în consemnarea stării de fapt a lucrurilor, sau de scurte momente de reflecție personală; într-atât de detaliate încât e greu să citezi un fragment de poem fără senzația trunchierii, textul își urmează de fiecare dată logica imbatabilă, fără prea multe spații de respirație. Sunt mici idiosincrazii ale cotidianului pe care le construiește volumul ăsta, căci, până la urmă, asta trasează Scurtmetrajele, un fel de hartă deschisă a fricilor, vulnerabilității & a felului în care se poartă poetul prin lume, trasă în tușe livrești, pentru că se vede predispoziția culturală a debutului ăstuia, atât prin referințe directe în texte, cât și prin modul în care Andrei Vornicu știe să-și gestioneze (cu narativismul amintit mai sus „împrumutat”, adică, de la prozatorii americani), derulate pe „ceva”, după cum se poate intui încă din citatul ales să prefațeze volumul, o peliculă care adună tot materialul emoțional coroziv de aici.
Una care la Andrei Vornicu e prelucrată, inevitabil, cu o puternică componentă cerebrală. Aș zice că dincolo de maximalismul de care vorbeam mai sus, configurația asta lucidă a poemelor e cea de-a doua trăsătură distinctivă a lor: „Am rămas doar eu în întuneric și/ nu știam ce-ar trebui să fac// Să-mi derulez biografia și/ să fac analize sterile/ să-mi fac planuri de viitor/ să nu fac nimic/ sau doar să aștept/ ca vidul să-și iasă din inerție […]”, Capăt de linie. Aproape peste tot, modelul cerebral se suprapune perfect cu raza de acțiune a poemului, chiar și-n momente în care s-ar fi îngăduit o atitudine ceva mai relaxată și, mai important, chiar cu știința poetului, care își demontează cu multă stăpânire de sine orice încercare de ieșire din „matcă”: „În parc, atmosfera s-a încețoșat/ luna era plină și uriașă, dar/ a stat mereu în spatele nostru și/ asta n-a fost deloc ceva romantic/ nu se auzeau nici greierii/ nu foșneau nici frunzele/ nu se stârnise din senin o ploaie fină care să/ ne cadă pe obraji ca o confirmare tandră/ nici brațul meu n-a poposit prea mult pe/ ceafa, părul și spatele ei/ fiindcă aveam impresia că ating/ ceva imobil și distant/ ca o stea de gheață”, Poate data viitoare. Dragostea & toată nesiguranța care vine la pachet, așa cum se vede mai sus, se consumă la Andrei Vornicu cu un soi de post-romantism (se vede foarte bine în ceva mai melancolicul Între ploi), cam ca-n filmele lui Woody Allen, cu mult consum discursiv și cu un soi de empatie a cititorului care vine din expozeul sensibilității stângace a poetului, dublată însă de-o inteligență care o calibrează de fiecare dată. Smart–casual, cu mecanismele autoironice la purtător și fără să se chinuie prea mult, exercițiile lui își joacă, într-o proporție destul de echilibrată, maturitatea artistică, pe de o parte, și pe de alta felul sincer în care vorbesc despre punctele cele mai fragile și cred că aici e un pariu câștigat cu cititorul, pentru că în ciuda aerului lor ușor studiat, poemele nu lasă nicăieri impresia de inaccesibil/ nu se „contagiază” de elitisme de niciun fel.
Cu tot aerul lor urban-intelectualizat, poemele lui Andrei Vornicu nu-s lipsite și de vagi reverii naturiste, prin câteva trimiteri discrete în poeme, chiar cu o încercare de tip reverie postumană destul de reușită, care echivalează cu unul dintre cele mai bune texte din volum, un text cu un aer vag nostalgic, al extincției, și cu o precizie filmică a amănuntului: „Vei dispărea în cele din urmă// Între timp, norii vor șlefui cerul/ până când se vor distinge gleznele îngerilor/ mesajele mi-edordetine sănerevedemcubine și/ săfimsănătoși vor face prin intermediul fibrelor optice/ un circuit egal cu distanța până pe/ Uranus și-napoi de/ 365 ori/ calota glaciară va străluci electric în/ paharul de whisky al galaxiei/ iedera va năpădi primăriile/ bisericile și mall-urile/ smocurile de iarbă vor țâșni/ pe trecerile de pietoni și/ straturile mucede de mușchi/ vor căptuși statuile eroilor din/ parcuri, piețe și intrările în instituții// […] În timp ce ne vom auzi părul crescând/ pe față cap brațe picioare/ vom privi prin proprii ochi ca prin/ hubloul unui submarin în Groapa Marianelor/ sau ca un satelit pe o planetă necunoscută/ în atmosfera densă a unei conștiințe diurne pe care/ nu am accesat-o până acum și-n care/ tiparele de gândire defecte/ rețelele neuronale înțepenite/ rezerva de hârtie igienică din debara/ anxioliticele și antinevralgicele/ vitamina C 1000 și/ hainele made in Italy cu etichete neatinse/ nu ne fac mai puțin vulnerabili/ față de noi înșine// […] Noi vom ieși în cele din urmă și/ vom pătrunde în lumină, iar/ razele crude vor umple/ corpul nostru vâscos ca/ pe-un borcan cu spirt”, Lumina de la capătul poemului. Dincolo de coeziunea tuturor punctelor de interes ale volumului ăstuia, care se întâlnesc într-un text precum cel de sus (schița amoroasă/ reflexia intimă/ conspectul social), tema eco, de departe cea mai focalizată aici, dovedește o gesticulație poetică superioară, în orice caz, una detașată de câteva zone (nu multe, e drept) ceva mai laxe ale volumului și care semnalează potențialul ceva mai sobru/ cu o bătaie mai lungă al „conspectelor” biografice din volum.
Pentru moment, exercițiul ăsta al observației naturiste (dar care acumulează și mult capital socio-politic în conturarea ei) se face la o scară prea mică pentru ca tema ecologică să fie recuperată ca fiind una reală în poezia Scurtmetrajelor, dar poate servi drept un punct de plecare pentru viitor, asta dacă „derularea biografiei”, așa cum o numește la un moment dat chiar poetul cu o intuiție exactă, operată aici cu multă migală, îi va lăsa loc și de tatonarea unor zone ceva mai detașate. Rămâne de văzut. Altfel, „filmele” lui Andrei Vornicu sunt convingătoare chiar și cu tot bagajul lor de ezitări, gesturi ale lipsei de îndemânare & episoade ale inadecvării personale, iar el, poetul, e un rafinat cu premeditare, sub acoperire, însă, căci e ascuns deocamdată sub masca modestiei (creative).
