Fotografii de final de veac

212 vizualizări
Citiți în 5 de minute
Aleksandra Litvina, O sută de ani în casa noastră, Editura Frontiera, București, 2021, ilustrații de Anna Desnițkaia, traducere de Justina Bandol

O sută de ani în casa noastră e o carte uriașă și la propriu, și la figurat. Însă pe cât de fascinantă este, pe atât de greu e de scris despre ea. Când am început să scriu aveam o poftă grozavă de a locui într-o casă străină. Cum ar fi să primești bilet de intrare într-o casă mobilată cu tot arsenalul unui veac? Să vezi, în interior, spectacolul viu al familiilor de-a lungul unui secol. Și, de ce nu, să te plimbi nestingherit și să zăbovești o vreme printre minunățiile casei. O sută de ani în casa noastră chiar e cu tot ce vrei, pe alese: fotografii, obiecte singulare, evenimente, istorie, povești despre lume și mai ales despre fiecare om în parte. Despre tihna din interior și agitația care mișună pe-afară.

La deschiderea marii porți, o casă și câteva familii. Aici fiecare moment rămâne unic, irepetabil, suntem între aceiași pereți indiferent pe unde o ia istoria, ceea ce face ca timpul să pară că nu trece; cu toate că memoria și nostalgia se insinuează câte puțin în fiecare an. După lectura întregii cărți, dacă dai timpul… pardon, paginile înapoi, înțelegi mai bine povestea și povestitorii. Familiile se lasă în valul istoriei, se mișcă repede, nu au timp să zăbovească asupra vremurilor pe care le trăiesc. Abia mai târziu, peste vreo optzeci de ani, intervine nostalgia, într-o pagină despre fotografii și amintiri – când personajele au răgaz să vadă ce au fost și ce sunt de fapt. E un moment teribil de frumos când, în casă, în mijlocul familiei, timpul capătă culoarea și dimensiunea fotografiilor descoperite: „Când a venit strămătușa, toată familia s-a strâns la noi, fiindcă în copilărie Irina a locuit aici, în apartamentul acesta. S-a îmbrățișat mult cu sora ei, Marusia, tot plângeau și se întrebau una pe alta: «Mai ții mine? Dar tu?» Pe urmă, unchiul David a adus de la mezanin un geamantan vechi cu fotografii. Cele dinainte de Revoluție erau toate mari și maronii, pe carton, cu adresa atelierului foto imprimată pe ele (…). Pozele de mai târziu erau mai mici și mai neclare și aveau mereu ceva scris pe spate (…). Unele erau mărunte, ca de buletin, altele aveau marginile frumos tăiate, parcă în dantelă.”

Obiectele mici, casnice, umplu totul de semnificații – timpul peste ele pare să treacă altfel, iar istoria le îmbrățișează pe fiecare, căci sunt oglinda mentalităților. Epocile își au propriul aparat radio care anunță tot ce e actual. Muzica și versurile unor poezii regăsite ici și colo, aparent întâmplător, însă cu un mesaj răspicat, ne amintesc unde ne aflăm în toată viteza acestui secol – de la versurile revoluționare ale poeților ruși până la versurile muzicii moderne, toate marchează puncte de cotitură între generații.

Cum se reinventează viața, lumea și timpul aflăm tocmai la final: casa în care au locuit familiile de-a lungul celor o sută de ani e acum o cafenea – a rămas deschisă pentru toți. Și totuși, ce ne rămâne din mulțimea de instantanee ale secolului trecut? Rămâne să înțelegem, poate, că în marea fotografie a finalului de veac ne aflăm cu toții, și cei care l-am trăit, și cei care aflăm despre el citind.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”