Incipitul este unul provocator, câtă vreme autorul propune un eseu ce-și nutrește menirea în prezumția potrivit căreia „publicitatea construiește realitatea”. Ambițios demers, chiar temerar, dar plauzibil câtă vreme avem de-a face cu un specialist în comunicare foarte bine documentat în chestiuni ce privesc sfera religiosului sau zone ale intervalului etic ce aruncă reflexe stranii asupra antropologiei culturale. Adesea, universitarul clujean pune în criză condiția noastră pândită de precarități nebănuite tocmai la impactul cu tehnologiile ce ne preamăresc statutul în acest crepuscul proteic al modernității. În loc de o stare de armonie, iată-ne confruntați cu o nevroză de așteptare și de calibrare în acest nou „interval existențial, cel al erei digitale”. Sandu Frunză pune problema tranșant, fără ezitări și precauții: „ființa umană are nevoie de o regăsire de sine pornind de la conștiința simbolică și de la fundamentele spirituale ale propriei vieți, așa cum pot fi ele reîntâlnite în condițiile vieții cotidiene ale omului care trăiește în societatea de consum” (p. 10). Pe acest drum al regăsirii sinelui, publicitatea apare cu totul neașteptat, dar perfect motivat, atâta vreme cât aceasta este creditată drept o forță cu putere de-a edifica sau de-a substanțializa cultura fenomenului consumerist din prezentul nostru năuc și inconturnabil. Așa se leagă lucrurile. Traseul este unul oarecum neașteptat, coagulând narațiunea nefericirii ce-l ține captiv pe omul dedulcit tehnologiilor digitale, dar inapt să-și amenajeze un spațiu al confortului de existență fără a reașeza, șovăitor și euristic, bunurile simbolice din care să-și improvizeze un liman coerent. Întreaga aventură nu țintește neapărat fericirea, ci o cât mai convenabilă coabitare a insului cu propriile fantasme, iluzii și aparențe. Iar „adezivul” realității re-construite din materiale recuperate din demolări, cărora li se adaugă altele, de mare performanță, este – ați ghicit! – pârdalnica de publicitate. Întrebarea e: în condițiile societății de consum, a masificării ce se manifestă ca fenomen fundamental în sferele culturii și comunicării, mai putem aspira, fără a da dovadă de un bovarism recesiv, la o „revrăjire a lumii”? Altfel spus, mai poate avea omul acces la un abis, la o arhitectură a spiritului ordonat pe verticală? Mai poate invoca pentru sine un mister în care să-și ascundă insignifianța, dar din care să-și recruteze speranța, sau totul se va consuma într-o orizontalitate harnică, dar lipsită de o minimală mitologie? Ion Vianu, sceptic, ba chiar mizantrop, a pronosticat eșuarea umanității noastre în ceea ce a numit a fi „omul plat”, adică insul castrat de orice ambiție de a evada din conformitate. Profesorul clujean, redesenând țintele și propunând o realitate pe măsura celor ce îi dau contur, în contextul unei gregarizări aflate sub semnul diminuției de substanță noetică, acceptă lumea prezentului și admite, în recurs, șansa unei împăcări cu sinele colectiv, chiar dacă nu într-un decor epopeic, ci într-unul prozaic, cu renunțare la orice fărâmă de elitism.
Căutând tocmai acolo unde foarte puțini ar fi tentați să o facă, Sandu Frunză leagă publicitatea de zone ale spiritului și meditației ancorate în religios, adică în ceva pe care mai nimeni n-ar mai paria, după un atât de lung și prodigios drum al secularizării. Astfel, sfidând habitudinile intelectuale, ne sunt propuse nu mai puțin de șase puncte de conjuncție, termenul mediu al acestora fiind, firește, cel al publicității, acestea constituindu-se în tot atâtea capitole ale cărții. Încet se coagulează un punct de vedere ce nu mai pare chiar atât de straniu, oricum nu într-atâta încât să șocheze atunci când publicității (în sens de reclamă, de advertising) i se asociază fenomenul religios, prin intermediul unor noțiuni marginale modernității precum fetiș, idolatrie, totem sau tabu. Oarecum in extremis, autorul reușește să inducă sugestii suficient de convingătoare pentru a trezi în cititor un interes ce mai apoi se cristalizează într-o empatie spirituală. Dacă inițial propoziția-leitmotiv, „publicitatea construiește realitatea”, poate părea extravagantă, mai apoi lucrurile încep să se lege într-o narațiune din a cărei spuză ideile se nasc firesc, în baza a ceea ce, cu ceva vreme în urmă, profesorul Aurel Codoban, unul dintre magiștrii ce au contribuit la formarea spirituală și academică a autorului de față, spunea memorabil cu privire la un fapt cu mult mai general decât publicitatea – comunicarea construiește realitatea.
Fără a fi dată o definiție a publicității (pentru a ști cu toții de la bun început despre ce este vorba în premise), mai apoi lucrurile se clarifică sau cel puțin așa pare. Formulările sunt tranșante și curajoase. Astfel, se afirmă că publicitatea „dă tonul decisiv în privința gustului, sensibilității, imaginației și obiceiurilor” (p. 18) sau, și mai pregnant: „În societatea de consum, publicitatea se instaurează pe sine ca un refugiu al comportamentelor mitice, simbolice și ritualice” (p. 24). Raționamentele merg mână în mână cu idei exprimate de filosofi, antropologi, specialiști în comunicare sau literați, căutându-se mereu puncte de incidență între publicitate, ca fenomen al lumii globalizate ce-l are drept cetățean pe omul postmodern, pe de o parte, respectiv sfera religioasă, pe de alta. De altfel, de mai multe ori Sandu Frunză atrage atenția asupra unor similitudini între mesajul publicitar și structurile imaginarului religios, cel din urmă găsindu-și în primul modalități surprinzătoare de relocare: „Producerea continuă de obiecte consacrate prin discursul publicitar este cea care se constituie ca un substitut de revelație. O revelație care, oricât ar fi de dezvrăjită în conținutul ei, păstrează anumite rămășițe ale sacrului din moment ce se realizează nu numai cu privire la lucruri, ci și cu privire la ceea ce ființa umană este în calitatea sa de subiect al consumului” (p. 34). Este notabilă această stăruință de-a detecta un sacru rezidual tocmai în sfruntata lume a consumerismului, în care fenomenul de reificare se află în plin galop de sănătate. Iată cum ceea ce era identificat drept sursă a înstrăinării, a alienării ființei și a abandonului de sens în lumea de astăzi, respectiv consumul aproape compulsiv în societatea de masă, în condițiile pierderii reperelor culturii clasice și a masificării, este reevaluat din perspectiva mesajului publicitar considerat a fi semnul major al destinului nostru, dincolo de frivolitatea imanentă a acestuia și a minoratului valoric în panoplia bunurilor simbolice. Scoasă din zona de umilitate prealabilă, ba chiar de repulsie nutrită de oamenii de spirit subțiri, prin Sandu Frunză publicitatea pare nu doar să câștige o onorabilitate reală (nu pierdută, câtă vreme nu a avut-o niciodată!), ci să aspire la un titlu de noblețe de nimic anunțat: „Publicitatea este cea care în lumea actuală este un depozitar și revelator al structurilor mitologice și al sacrului” (p. 37). Această obstinație de-a identifica tot timpul mesajul publicitar cu zone ale miticului și sacrului vertebrează întregul demers al autorului, notorietatea surselor citate constituind un blindaj al raționamentelor foarte greu de sfidat sau de aruncat în relativ. Se speculează pe seama unei noi „invazii” a semnificațiilor și pe o nouă „restaurare” a valorilor într-o lume aflată în criză și în dificultate de-a-și identifica reperele, iar toate acestea sunt posibile prin aplombul culturii consumului, cultură ce-și are vectorul de potențare în mesajul publicitar.
Sigur, exercițiul de-a plomba propriul discurs cu puncte de vedere ale altora este prodigios. Unii dintre gânditorii invocați sunt deja clasici, dar cei mai numeroși sunt prinși chiar acum în „viesparul” confruntărilor de idei, polemicilor și dezbaterilor. Doar invocarea câtorva nume, din ambele tabere, va fi suficientă pentru a demonstra altitudinea unui eseu despre publicitate, altfel aflat sub riscul permanent al derizoriului (risc invalidat cu superbie): Mircea Eliade, Emile Durkheim, Roland Barthes, Jean Baudrillard, Michel Foucault, Gilles Lipovetsky. De notat este și faptul că Sandu Frunză nu este timorat de anvergura spiritelor invocate în traseul său cognitiv, ci nu de puține ori se delimitează de puncte de vedere considerate invalide din perspectiva liniei sale de raționare și a țintelor ideatice urmărite.
Un capitol important este dedicat raportului dintre seducție și publicitate. Este de la sine înțeleasă relația dintre actul publicitar și seducția exercitată asupra noastră de mărfurile ce ni se etalează prin intermediul acelui publicitar care știe să ofere, printr-o risipă de talent și inventivitate, mai mult decât obiectul material, de folosință adesea improbabilă. E un joc subtil, în care angajamentul seducătorului se combină cu orizontul de așteptare și capacitatea de reacție ale celui sedus. Adesea situându-se la limita manipulării, seducția se exercită în cultura consumeristă într-un decor fastuos, dar mai cu seamă într-un context în care aparențele contează cu mult mai mult decât amprenta realului, drept pentru care autorul cărții lansează ipoteza unui act publicitar „ca parte a unei mitologii a darului, deoarece în timp ce obiectele sunt vândute, publicitatea este oferită” (orice gratuitate, orice sugestie a lipsei unui interes conturat, lansează ipoteza unui fapt săvârșit de dragul celui sedus, gest de-o bunătate eclerată tocmai de aura umanității noastre generice, printr-un prinos de omenie ce te alege anume și te vizează ca persoană excepțională).
În sfârșit, secvența finală se vrea apoteotică, anunțând, oarecum nietzscheean, Reîntoarcerea autenticității! Nu oricum, ci (ați ghicit) pe aripile publicității, acest zeu asumat de postmodernitate, dar fără un legământ împărtășit la vedere. De fapt, Sandu Frunză ne propune, fără ipocrizie, să ne asumăm realitatea timpului nostru. Chiar dacă elitiștii strâmbă din nas, brandul acestei realități, precum și al existenței atașate, este publicitatea, nu arhitectura abisală a eideticului. Reclamele de la televizor fac parte din cultura noastră, indiferent de nivelul spiritual pe care și-l revendică unul sau altul. Unele inserturi publicitare au devenit fetișuri sau totemuri ale erei digitale, închizând o buclă temporală de două sau trei milenii și definind astfel realitatea în care ne mișcăm, gândim sau pur și simplu flanăm. Putem strâmba din nas, putem chiar să acuzăm un abuz de apartenență și să ricanăm, ultragiați fiind de faptul că am fost supuși unui ritual sumar de diminuare a personalității. Totuși, câtă vreme nu uităm și cităm din memorie sintagma „Halatu’, cât e halatu’, cât e halatu’…?”, Sandu Frunză are tot dreptul să spună că publicitatea construiește realitatea.
*
Orice carte propusă de Aldous Huxley este o provocare, chiar și atunci când iese din sfera literaturii, pentru a se exersa în arta eseului sau în speculații filosofice. Probele sunt deja de multă vreme în biblioteci publice sau private. Gânditorul britanic, „autoexilat” în California, s-a impus ca o voce critică a societății sale și a lumii noastre politice, indiferent de expresia formelor de guvernământ, ba chiar a inițiat fascinante distopii. A fost aceasta o expresie a faptului că nu se simțea grozav de bine în „pielea” lumii reale, având nevoie, pentru a-și trata nevrozele de situare, de evadări în lumi imaginare, nu serafice, ci cel mai adesea coșmarești. De data aceasta, narațiunea non-fictivă ia drept reper un fapt/ eveniment de secol XVII, consumat într-o Franță ce-și trăia gloria absolutismului monarhic, dar nu oricum, ci sub veghea unei Biserici Catolice cu alură inchizitorială. Aceasta din urmă se afla într-un conflict deschis, tranșat mai apoi sângeros, cu protestanții (hughenoții), dar mai cu seamă era prinsă într-un alt conflict de culise, mult mai persistent și mai insidios, stârnit între membrii propriului cler. Acest ultim aspect îl are în vedere autorul. Totul se petrece pe fundalul unor intrigi sulfuroase ce vor culmina cu un supliciu săvârșit în vara anului 1634.
Personajele centrale sunt preotul paroh al bisericii Saint-Pierre du Marche, din Loudun, Urbain Grandier, respectiv stareța mănăstirii ursulinelor din aceeași localitate, Jeanne des Anges. Cât despre Loudun, scena evenimentelor terifiante povestite, dar mai ales analizate de Aldous Huxley, era un târg de nici 20 de mii de locuitori (nu puțini, totuși, pe vremea aceea, din timpul Războiului de 30 de ani), aflat cam la jumătate distanța dintre Paris și Bordeaux, caracterizat succint și pregnant ca fiind „pe jumătate protestant și în întregime zgârcit”. Un eșantion provincial reprezentativ pentru o întreagă țară ce o ducea destul de greu sub poverile fiscale ale autorităților chemate la ordine de Ludovic al XIII-lea. În plus, era chinuită de veghea acerbă a elitelor unei Biserici enervată de succesul Reformei, vigilentă față de comportamentul mirean aflat sub asediul unui întreg neam diavolesc și diriguită de Eminența Sa, Cardinalul Richelieu, maestru al jocurilor perfide de putere. O sumedenie de alte personaje conturează o realitate ce se afla la punctul de incidență dintre un Ev Mediu remanent, despotic, respectiv incipitul unei lumi moderne ce abia de apuca să-și precizeze intențiile. Este vorba de ocârmuitori locali, reprezentanți ai nobilimii de sânge albastru, inși cu funcții în justiție, dar în primul rând arhiepiscopi, episcopi, preoți seculari, călugări (iezuiți, cel mai adesea), călugărițe ale Ordinului Ursulinelor, ba chiar un spițer și un chirurg, plus personaje de coloratură – văduve cu potențial voluptos, fecioare gata de-a păcătui și de-a suferi mai apoi insurgența fatalității de-a fi căzut sub ispite trupești, dame resentimentare, bărbați roși de invidii neostoite. Dacă analizăm la rece întregul tablou, constatăm că totul ni se înfățișează destul de banal și de cunoscut, că numai o anumită specificitate ce ține de un context religios căzut între timp în desuetudine desparte lumea de-atunci de lumea de-acum. Ceea ce a dus la suplicierea unui om au fost ura în rut, orgoliile ce copleșesc demnitatea, apoi un întreg evantai al trăirilor ce determină un comportament moral amendabil, inclusiv puseuri adulterine și-un aplomb bărbătesc desfrânat. Numai că toate acestea au fost foarte atent camuflate, iar răului i s-a dat un nume frisonant atunci, aproape nostim astăzi – Diavolul.
Urbain Grandier avea să fie schingiuit în piața din Loudun și mai apoi ars pe rug nu dintr-o pricină ce ar putea intra sub incidență penală. Punerea lui sub acuzare și sentința vin, până la un punct, cam din aceleași rațiuni pentru care eroul lui Albert Camus din Străinul, Meursault, avea să fie ghilotinat, nu neapărat pentru că ar fi comis o crimă prin imprudență, ci pentru că ar fi fost o secătură – comportament lipsit de empatie cu ocazia morții mamei sale (a fumat, a băut cafea și a refuzat să-i vadă cadavrul), iar apoi disponibilitatea nesimțită de-a face sex și-a se distra cu iubita, în loc să țină doliu, imediat după ceremonia înmormântării. Straniu, în rechizitoriul său, procurorul, în cazul lui Meursault, avea să noteze, argumentându-și sentința: „Îl acuz pe acest om de faptul că și-a înmormântat mama cu un suflet de criminal”. Indiferent la suferință, având amprenta unui comportament de psihopat, eroul filosofului existențialist a plătit cu viața faptul de-a fi fost incapabil să sesizeze sensibilitățile lumii sale. Părintele Grandier a pățit-o cam din aceeași cauză: o vanitate de bărbat cu apetit sexual peste medie, dar în sutană, nu a fost capabil să perceapă ceea ce putem numi, alături de autor, odium theologicum (ura teologică), acumulată progresiv, până când a atins punctul de masă critică. Succesul la femei l-a orbit suficient de mult pentru a comite o greșeală de raționament, coordonându-și acțiunile în baza unui abuz de interpretare cu privire la ceea ce e drept sau nu să faci. Huxley notează concluziv, cu referire expresă la nefericitul destin al preotului cu prohabul dispus la amorul promoțional: „Nimic nu e mai ușor pentru omul inteligent decât să găsească argumente care să-l convingă că face ce trebuie atunci când face ce vrea” (p. 58).
Pentru ca răul să fie amorsat, iar calea spre diavol netezită, era nevoie și de un ingredient feminin. Acesta avea să fie chiar maica stareță, Jeanne des Anges, o femeie deloc ofertantă din perspectiva nurilor, dar cu un apetit pătimaș suficient de mare ca să-l facă pe autorul cărții să ne spună că ar fi suferit de furor uterinus, adică de ceea ce un medic definea drept „fierbințeală însoțită de o poftă de nestins pentru destrăbălare”, respectiv de incapacitatea tinerelor ursuline, a călugărițelor, în genere, de „a se gândi la altceva sau de a vorbi despre altceva în afară de sex”. Simplu și convingător, mai ales dacă ne gândim la nu știu a câta revoluție sexistă pe care a înregistrat-o lumea noastră în doar ultima jumătate de secol. Calea spre exorcismele care au febrilizat nu doar comunitatea călugărițelor ursuline, ci aproape întreaga Europă de Vest, procesul de mai apoi și, în sfârșit, supliciul au fost posibile în numele unui biet amănunt: preotul chipeș, cu mustață semeață, având vârfurile răsucite cu ostentație, a refuzat-o pe stareță atunci când aceasta l-a rugat să-i devină confesor. Refuzul, pe deasupra, a fost garnisit cu destulă infatuare și dispreț nedisimulat. Exigența lui Grandier în privința femeilor pe care le frecventa (trufandale sau tinere deosebit de frumoase și de familie nobilă, cucerite iar apoi abandonate fără urmă de căință), atitudinea ofensatoare față de o ființă urâțică, i-a stârnit călugăriței ignorate ura ce mai apoi avea să-l doboare pe Don Juan-ul ce se credea intangibil, ales anume pentru un destin de viitor cardinal. Firește, mijlocitorul imbatabil al stareței a fost tocmai Diavolul, răul absolut cu care pretindea că bărbatul i-a infestat sufletul și trupul. Cabala a prins forță și și-a strâns rândurile. Dușmanii preotului, nu puțini și nici lipsiți de putere, s-au aliniat în spatele unui țel mârșav, dar cât se poate de omenesc: stârpirea unui desfrânat insolent. Felonia, conspirațiile, turnătoriile, aranjamentele de culise, ura maniacală completată de-o trufie ilimitată, deci tot ce nu se cuvenea să aibă de-a face cu spiritul Bisericii universale, au rânduit un asasinat în toată regula, pe deasupra binecuvântat de însuși Dumnezeu.
Capitolul dedicat suplicierii lui Urbain Grandier este cel mai expresiv, dar urmat îndeaproape de paginile în care sunt evocate ședințele de exorcism la care erau supuse călugărițele. Redate cu lux de amănunte, suferința îndurată, caznele puse în aplicare și mai apoi arderea pe rug trimit spre una dintre cărțile lui Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Firește, mizele înfățișate de Foucault sunt altele, luând în prim-plan sistemul judiciar francez, tipul de violență adoptat pentru a provoca cât mai multă și îndelungă suferință fizică unor tâlhari și ucigași, pe când scriitorul britanic insistă asupra lumii bisericii, cu tot ce a avut aceasta mai venal, mai respingător. „Filosofia” supliciilor s-a schimbat mult în decursul unui secol și mai bine, iar mentalul colectiv și evoluția ideii de pedeapsă au dus la abandonul acestui tip atroce de execuție, deja după primele trei decenii ale veacului al XIX-lea. Dar spectacolul este același. Fie că ne referim la ceea ce a suferit Urbain Grandier, fie că avem sub ochi paginile în care Foucault descrie un supliciu săvârșit în Place de Gréve, din Paris, în martie 1757, așadar în plin Secol al Luminilor. Grozăviile sunt similare, cu un plus de sadism față de autodafe-ul căruia i s-a supus preotul acuzat de complicitate cu Diavolul, prin sentință pronunțată în urma dovezilor adunate de exorciști. Ceea ce demască în mai multe rânduri A. Huxley este cinismul celor care au pus la cale toată tărășenia, barbaria, sfidarea adevărului, ba chiar siluirea lui până a fi declarat produs al demonilor, încăpățânarea de a duce la eșafod un coleg de cin, doar pentru a răzbuna vanitățile acestuia, comportamentul sfidător, trufaș. Episoadele de regret și de retractare, când călugărițele recunoșteau că totul fusese o înscenare și că nu erau decât instrumentele unor scopuri ce nu aveau nimic de-a face cu o eventuală vinovăție, erau repede reprimate de orchestratorii farsei, atenți să explice cât de perfid este Lucifer, din moment ce le manevrează și le strecoară în suflete îndoiala. Logica demoniacă sfida orice apel la logica sau la morala creștină, în baza argumentului că albul era de fapt negru.
Deși faptele descrise sunt reale, talentul de romancier al autorului cărții iese în evidență, fiind dublat de capacitatea speculativă, în contul unei cunoașteri foarte aplicate a fenomenului vânătorii de vrăjitoare. Numai că nu se rezumă doar la atât. Mereu sunt făcute racorduri la actualitate (cartea a apărut în ediție primă în anul 1952), extrapolând crimele Bisericii și ale Inchiziției menite să salvgardeze puritatea credinței, spre crimele regimurilor totalitate, având drept pretext apărarea purității ideologice. Oarecum amintindu-ne de Minunata lume nouă, este pusă în ecuație o anume condiție umană, mereu nemulțumită de sinele propriu, mereu gata de aventuri, în numele unei existențe cu plusvaloare Sunt evocate doar trei dintre modurile de operare în speranța unei evadări reușite dintr-o lume nevrotică, traumatică, repulsivă: stupefiantele, sexualitatea și, a treia și cea mai malefică, delirul colectiv, exacerbarea spiritului de turmă de către inși gata să manipuleze imensități umane sub promisiunea unei fericiri la post-restant. În urmă cu mai bine de 70 de ani, Aldous Huxley anticipa ceea ce astăzi poate fi deja coșmarul conturat al viitorului proxim, parafrazând o frază celebră de-a lui Wiston Churchill: „Nicicând în istorie n-au mai fost atât de puțini în poziția de a-i transforma pe atât de mulți în nebuni, maniaci sau criminali” (p. 393). Din păcate, nicio formă de exorcism nu poate fi eficientă pentru a ne devia astăzi de pe calea atât de bine luminată a destrămării de sine. Ca inși și ca umanitate.
