După Villa Margareta (2015), roman cu un personaj fabulos, Vlad Cernescu, și Efectul fluturelui (2018), în care angajamentul pe linia docu-ficțiunii este ridicat la un standard și mai ambițios, Doina Jela tocmai a găsit de cuviință să-și încheie trilogia. Proiectul a fost unul mai mult decât convingător, în întregul lui, iar ultimul „episod”, Cuibul din inima ei, întregește Povestea printr-o incursiune, o pseudo-epopeică arheologie în situl plin cu „cioburi” și frânturi de „texte” ale propriei familii, focalizând pe străbunicii paterni, adică pe așa numita ramură a „greco-bulgărimii”. Amintirile, imaginarul, memoria și ficțiunea reușesc să ducă la capăt o narațiune fără eroi în sens clasic și fără întâmplări în grilă romanescă, propunând la schimb o punere în proză a vieții însăși, a oamenilor cu siluete de fundal, aparent fără ca nimic să-i îndrituiască la statutul de personaje. Din acest „material” minimalist, din ambiția de a-i pune într-un tablou de familie pe cei ce-i bântuie memoria, Doina Jela a scos o carte plină de farmec, de-o melancolie aproape diafană, dar și de-o tensionată, ba chiar compulsivă rătăcire premeditată prin vestiarele unor destine cu care avea legături vizibile sau discrete.
Romanele Doinei Jela, tocmai pomenite, au o amprentă proprie, ceva cu totul specific. Lumea ei prozastică pare acoperită cu o cuvertură de banalitate, propunând o realitate ce nu stârnește niciun interes în afară de acela iscat de persoanele din preajma sa. Totul e în limitele normalului, ba chiar încastrat într-un aparent derizoriu. Doar că undeva, într-un registru psihologic, ceva creează o tensiune, ceva deranjează nimicul suveran, așa încât lucrurile încep să evolueze, iar acțiunea se încordează treptat, asemenea unui arc răsucit la maximum, nu din cauza unui factor exterior, copleșitor prin fatalitate și amplitudine, ci, dimpotrivă, avându-și originea într-un fel de exorcizare a propriilor obsesii, dileme și ambuteiaje existențiale.
Cele trei romane propuse de Doina Jela, într-un crescendo, de la primul la cel de față, pun cu stringență această problemă: în ce măsură indicele de sinceritate, de intenție bună, acoperă demersul întreprins sub zodia literaturii?
În cartea aflată aici în discuție, autoarea pare a fi angajat un comportament de Recuperator. Asemenea celui tocmit, în lumea interlopă, pentru a stinge un credit neonorat, autoarea cărții adună probe, face interpolări, supoziții, stoarce, practic, de zer Timpul, acel trecut despre care Wiliam Faulkner, spunea că nu moare niciodată, că, la o adică, nici măcar nu e trecut. E limpede că acest comportament este specific unui om neîmpăcat, aflat mereu în căutarea aproape nevrotică a ceva ascuns, tainic, dar care trebuie dibuit, încolțit, și asta pentru a aduce liniște izbăvitoare, pentru a îmblânzi memoria. Acel trecut în care se scotocește pare bântuit sau chiar blestemat, or, numai restituind prin mărturisire faptele se poate obține limpezirea, înțelegerea cu sine și cu ceilalți. Căutările sunt asidue, uneori contradictorii, ezitante, întâmplările și protagoniștii acestora, de fiecare dată membri ai familiei (unchi, mătuși, frați, părinți) sau membrii comunității restrânse, sunt completate cu mărturii colectate din mai multe surse, așa cum se procedează în cazul interogatoriilor încrucișate, pentru ca până la urmă un posibil adevăr să se contureze, dar numai după ce sunt aduse ca probe inclusiv o proză scrisă în urmă cu 30 de ani, niciodată publicată, ca atunci când e prezent în discuție un personaj feminin, Polixenia, straniu și expresiv, sau când este citată autobiografia unchiului Nicolciu (cel mai izbutit personaj al acestui roman non-fictiv), inventator juvenil, mai apoi retras în pielea unui prozator cu talent, dar refuzat de soartă.
Pentru Doina Jela, povestea ascunsă în memorie este asemenea unui snop din spice de grâu sau de secară. Neistovită, punând la bătaie intuiție și asociații de păreri diverse, snopul se întregește, iar imaginea de final poate reconstitui, aproape miraculos, percepții și reprezentări cu totul uitate, oricum marginale cu viețile tuturora. Autoarea nu se mărginește doar să adune snop după snop, într-un neutralism etic premeditat. Dimpotrivă, personajele sunt evaluate moral, li se face profilul de personalitate, li se prețăluiește sufletul, ceea ce indică o povestitoare angajată, având interese, poate și frustrări asimilabile unor prejudecăți. Astfel, bunica din partea tatălui, bulgăroaica Plamena, este zugrăvită așa cum e și poreclită – o Xantipa („Bunica cea Rea”, pentru care „orice dramă dacă nu era a ei devenea negreșit comedie”). Asta dislocă puțin întregul ancadrament al romanului, îl mută încet dinspre zona Recuperatoare înspre aceea a investigației întreprinse în vederea pronunțării unei/ unor sentințe îmbrăcate în judecăți de valoare, dar fără a avea intenția eventualelor răfuieli retrospective. Punerea în grilă etică este efectul unui stăruitor efort de implicare, având drept efect deschiderea propriului unghi de vedere asupra personajelor și situațiilor, ceea ce echivalează cu aducerea în prezent a trecutului și instituirea lui cu valoarea de adevăr. Nu unul absolut, nici măcar unul omologabil în registrul obiectivității, ci unul propriu, singurul corect, „unghi de scriitor, nu de om ca toți oamenii”.
Deși caută să o camufleze, e foarte multă emoție în pasta narativă, ceva capabil să devină de la o secundă la alta fierbinte, ceva pătimaș până la suprasaturație (Emoții de unică folosință, cel mai confesiv din toată cartea, cel mai deschis, este un capitol care-mi dă apă la moară: „…Cartea asta n-ar fi fost decât despre neputința de-a mai scrie vreo carte/…/ Dacă nu te vindeci, aleluia cărți. Nu mai scrii niciuna” – p. 223). Doar câteva secvențe trădează eșafodajul atent pus între trăirile romancierei și percepțiile cititorului. Una dintre ele s-a consumat imediat după ultima întâlnire dintre mama Doinei Jela și Polixenia (posibila sau mai bine zis sugerata amantă a tatălui, Ivanciu) la conacul celei din urmă, revendicat și retrocedat după 1990, când povestitoarea vrea să afle de la femeia atinsă de boală ce reprezintă o sculptură ce avea ca model antebrațul unui sinucigaș. Răspunsul Polixeniei, suspectând ipocrizia de dincolo de interesul firesc, declanșează o neașteptată reacție, consemnată de Doina Jela cu toată sinceritatea. „Incredibil ce m-a durut atunci pe moment răceala ei. Ca o arsură, ca o despărțire, de ea decisă” (p. 222). Imediat apoi este conștientă de pericolul fatal, expus limpede într-o conversație cu personajul-martor, prieten bun la toate (LRC, acronim în spatele căruia se ascunde, cât de cât, un bine-cunoscut jurnalist de la postul de Radio Europa Liberă), anume acela al eșecului, al (aproape) inevitabilei ratări a cărții însăși: „Știi de ce nu are cum să iasă! Fiindcă atunci când scrii o carte, trebuie să simți că înaintezi în necunoscut, în hățiș, în junglă! Înțelegi? Și cititorul, care se ține după mine, la fel trebuie să simtă: că înaintează în hățiș, în necunoscut, în junglă! Croiești cu maceta cărarea, atent în stânga și-n dreapta la ce se ivește, uaaaauuu și el se ține după tine! Pe când eu ce fac?” (p. 245). Dar, cumva, lucrul făcut este, în cele din urmă, izbutit, tot sub atenta observație, malițioasă și aproape paternă, a aceluiași LRC.
Care este cel mai mare pericol, din perspectiva cititorului, firește, față de acest tip de angajament narativ? Fără nicio îndoială, minciuna. Minciuna, nu falsul. Falsul se poate insinua din neștiință, fără să fie blamabil. Minciuna presupune, însă, premeditarea, iar blamul este unul covârșitor. Cele trei romane propuse de Doina Jela, într-un crescendo, de la primul la cel de față, pun cu stringență această problemă: în ce măsură indicele de sinceritate, de intenție bună, acoperă demersul întreprins sub zodia literaturii? Pentru că docu-ficțiunea te responsabilizează în plus. Nu ești liber precum pasărea cerului să propui ficțiunea ta. Impactul realității, al personajelor cu biografie concretă și al întâmplărilor consumate aievea, te extrage din estetic și te plasează în ficțiunea contaminată de adevăr. E vorba de o contaminare cu consecințe drastice, decontate nu neapărat în orizontul exactității, ci în acela, cu mult mai uman, al moralei. Aici, în zona ultimului termen evocat, se află (sau nu) validarea.
Interesant panseul Doinei Jela, conform căruia „în ochii mei oamenii fericiți n-au istorie”. O opinie ce-ar putea fi lesne psihanalizată, doar că n-ar aduce niciun folos din perspectiva cărții de față. Personajele cărora li se desenează, din încercări succesive, caracterele și li se adjudecă substanța ființei nu au răgazul judecării din unghiul de vedere al fericirii. Pur și simplu, nu s-ar potrivi cu intențiile și nici n-ar reuși să fie credibili, și nici măcar reali. Fericirea nu are nimic în comun cu viața celor ale căror existențe încap în carte, în măsura în care aceasta este recuperată din angoase, frici, bucurii simple, necazuri, fericiri de-o clipă, vibrații, toate coagulând vagul amintirilor. Nu are timp fericirea să compună cu destinul unuia sau altuia, așa încât fragmentele dau seama, atâta cât pot, despre farmecul mai mult sau mai puțin discret al unor vieți improvizate, încropite din resturi și din ambiții, din inocențe și gesturi brutale, așa încât tot ceea ce este recuperat nu are cum să se confrunte nici cu fericirea și nici cu nenorocirea. Totul se consumă, aproximativ și lent, între cele două limite ale unui interval mai mult sau mai puțin improbabil.
Incredibila dantelărie, cu iz de psihodramă, a gândurilor, amintirilor răzlețe, proceselor de conștiință, izbucnirilor de furie, lamentațiilor elegiace, judecăților sfruntate ori duioase cu privire la părinți, la un tată cu alură de olimpian („uitatul și neiertatul meu tată”), un personaj complex, caracter puternic și minte brici, precum și la o mamă mereu disponibilă („tirania bunătății ei tăcute” în timp ce-i slugărea pe toți), cu viața închiriată spre folosul familiei, al soțului, cu precădere (ceea ce stârnește mânii vulcanice din partea fiicei), iată cea mai izbutită parte a cărții. Un exercițiu de finețe prozastică; un crud scenariu de adecvare a sinelui cu ființele proxime. Când truculent, când blând, acest exercițiu pare a fi miezul madlenei pe care o invocă la un moment dat, scânteia care deslușește drumul spre timpul regăsit. Limanul este Mama, bucuria de-a constata anvergura acesteia în viața autoarei, împăcarea și apropierea survenite tocmai la timp, chiar dacă oarecum grăbit de iminența morții.
Prin romanele sale, Doina Jela mizează pe un cititor special. Anume acel cititor care acceptă să intre cu ea în labirintul Minotaurului. Nu pentru a întâlni personaje copleșitoare și întâmplări înmărmuritoare, ci pentru a mărturisi, dacă va fi cazul, că întotdeauna viața este un labirint, chiar și atunci când firul memoriei nu duce la ceva cu totul memorabil. Iată, atâta vreme cât cauți și simți că ești pe punctul de a găsi cuibul dintr-o inimă, efortul îți este răsplătit.
