Era încă în viață Nietzsche când s-a scris o carte despre el în afabila noastră literatură – și anume la 1897. Autorul ei era un tânăr studios cu experiență germană pe nume Constantin Rădulescu-Motru și din filozoful german nu se tradusese până atunci nimic în integralitate. De-a lungul a câteva luni, Motru publicase o serie de articole în presă la invitația lui Caragiale și le reunise în forma unei broșuri în anul următor (am aflat de asta dintr-un articol de-al lui Simion Dănilă din Nietzsche Studien, „Die Rezeption Friedrich Nietzsches in Rumänien”, care-ar trebui ridicat odată la nivel de carte). În mod interesant dar poate nu cu totul imprevizibil, Nietzsche apare pe scena mare a culturii românești sub semnul avertismentului: aveți grijă, ne spune Motru, e un filozof periculos. „Dând publicității resumatul filosofiei lui Nietzsche, n-am de loc intențiunea s-o recomand ca pe o direcțiune sănătoasă a filosofiei contemporane. Sunt departe de a o aproba, necum doresc a-i face proseliți”, aflăm din prefață, unde ne anunță că îi este o „teamă grozavă” ca filosofia lui să nu se răspândească la noi. Și totuși, iată-l prezentându-l publicului, cu ateismul, cu ultrareacționarismul, cu relativismul lui, într-o țară care nu tradusese încă mai nimic din marea filozofie a lumii. Prima traducere integrală din Așa grăit-a Zarathustra apare în 1916, dar filozofia română se hrănește în continuare din cea germană cum o făcuse și până atunci, prin plecarea la studii.
În 1897, Caragiale se ocupa de ediția de duminică a Epocii și-i cere autorului să colaboreze și să scrie ceva despre filosofie: „dar, vezi tu, mă băiete”, își aduce aminte Motru că-i spusese nenea Iancu, „nu filosofie de aceea transcendentală, cum învățați voi prin Germania, și de care publicul românesc nu o să se intereseze nici peste o sută de ani, îți cer eu, ci ceva pipărat, care să facă pe adormiții noștri să strănute; o gâdilătură strașnică pentru creierul prea suculent în apetituri și prea sărac în idei, al parvenitului de la noi; știi tu, băiete, ceva care să ne amuze dar să ne și dea «le rire jaune»”. Când îi aduce articolele, povestește tot Motru în cartea lui de memorii, Caragiale e plăcut surprins: „,Măi”, zice, „neamț cu adevărat să fie acesta? Prea e spirt. Și totuși, spirt care nu stă la suprafață; neamț trebuie să fie!”.
Tot Caragiale i-a adunat intervențiile în broșură – dar se pare că volumul n-a ajuns decât foarte puțin în librării. Cum nu existau traduceri și cum publicul românesc citea mai cu seamă în franceză, au trebuit să vină și să treacă anii războiului pentru ca Nietzsche să pătrundă în lumea cultă de la noi prin traduceri franțuzești. Caragiale însuși nu-l putea citi în original și, în mod interesant, Motru remarcă o mefiență de câte ori aduce numele lui în discuție și învață să nu-l mai pomenească. Până și regele Carol se arată sceptic: „Puținul interes pe care l-a deșteptat atunci în unele cercuri a fost defavorabil. Filosofia lui Nietzsche părea puțin serioasă și câțiva nu-și ascundeau mirarea că un candidat la profesorat, cum eram eu, putea s-o propage! După câteva aluziuni pe care mi le făcu regele Carol I, cu ocazia vizitelor sale la Fundație, unde mă găseam în vremea aceea ca bibliotecar, decisei să nu mai pomenesc numele lui Nietzsche.”
Mefiența asta față de Nietzsche pare într-adevăr generalizată (Gherea îl numește undeva „dezechilibrat”, Delavrancea „nefericit bolnav”), dar ea dispare ușor, ușor după război, când filozofia lui ajunge și-n sălile universităților. Firește că pentru conservatorismul de-atunci al lumii românești erau într-adevăr multe lucruri în Nietzsche care să enerveze; cred că unele mai enervează și azi. Ateismul fățiș, intransigent trebuie să fi fost cel mai frapant. Cei mai mulți se opresc oricum aici chiar și astăzi și până și cei mai ignoranți în filozofie știu măcar că a spus atâta lucru: că „Dumnezeu a murit” – deși asta e poate partea lui cea mai plictisitoare și cea mai banală. Când scrie Nietzsche asta la 1882, zeii muriseră deja pe continent, de multe ori în mitologie, de câteva ori în filozofie. Heidegger – într-o interpretare canonică – susține că Dumnezeul pe care-l respinge Nietzsche este mai degrabă un dumnezeu moral și că ateismul lui nu era din specia ușor vulgară a celor „care îl neagă pe Dumnezeu doar pentru că nu-l pot vedea în eprubetă”. Și e adevărat că tânărul Nietzsche era de fapt bine ancorat teologic și, într-un moment de adolescentină efuziune, putuse să declare, de pildă, că „Dumnezeu m-a condus în toate”. Asta numai ca să introduc puțină nuanță în problemă, fiindcă e limpede că efuziunile de acest tip îl părăsesc destul de repede și în cărțile târzii începe să judece lucrurile cu mintea mai limpede.
Dar Nietzsche e genul de filozof care stârnește mefiență tocmai pentru că stârnește mai întâi interes. Stârnește interes în primul rând cum stârnesc toții narcisiștii, prin încrederea sa exacerbată în sine: în scrisori e convins că Zarathustra e cea mai pură carte a lui și se compară cu Dante. Apoi prin faptul că această încredere nu este un cec în alb, pentru că individul chiar e genial. Dar nu tot ce spune despre sine trebuie luat prima facie. E o retorică a grandorii care are în ea ceva poetic și ceva disperat deopotrivă. Mai ales în Zarathustra, cel mai apropiat de el stilistic în secolul XIX mi se pare Walt Whitman – un alt profet ușor grandoman care scapă mai lesne de acuzele de narcisism fiindcă e mai tolerant și mai democrat, pe când Nietzsche critică modernitatea tocmai pentru că ea a tradus creștinismul în social-democrație și se păcălește singură când vede în asta un mare progres moral.
De altfel, prologul din Așa grăit-a Zarathustra ni-l arată pe profet încercând să-și înceapă munca de educare tocmai cu plebea. Își dă seama că mesajul lui nu e pentru urechile lor, apoi adună în jur un grup mai select de prieteni, pe care-i poate cântări individual. Începe, adică, ca Hristos și sfârșește ca Socrate. Dar nici în postura socratică nu rămâne mult – și alege să se însingureze. Progresia aici e interesantă: mai întâi vrei să vorbești despre supraom și voință de putere maselor și eșuezi. Apoi predai alor tăi, dar îți devii ție însuți povară. Și, în partea a treia, încerci să ieși de sub această povară prin probabil cea mai stranie idee a lui Nietzsche, cea a eternei reîntoarceri, pe care lumea nu știe dacă s-o înțeleagă cosmologic sau existențial.
Dar nu vreau să intru în ideile lui, care sunt ultracunoscute (voința de putere, supraomul și eterna reîntoarcere) – voiam doar să consemnez reeditarea cărții anul trecut. Am făcut tot acest ocol ca să spun de fapt că n-am mai putut s-o citesc cu ochii și mintea cu care am deschis-o prima oară și că nici chef s-o descriu nu mai am, prin urmare. Toate cărțile-fetiș ale modernismului european devin inocente prin supralicitare. Cred că i-ar trebui și o traducere mai nouă și mai puțin sau măcar altfel poetizată – mie mi se pare că în versiunea lui Doinaș e greoaie. În alte locuri, Nietzsche știe că e ceva mincinos în limbajul poetic, dar îi cunoaște și valențele persuasive, ambiguitatea încărcată și de-asta îl și folosește, știe adică cât de puternică poate să fie această minciună, așa că se folosește de instrumentele ei. Dar parcă imperfect și nu l-aș confirma când spune despre sine că asta e capodopera lui. Dincolo de bine și de rău și Genealogia moralei mi se par mai radicale și mai elegante acum și încă mai poți găsi în ele ceva pipărat, care să-i facă pe adormiții noștri să strănute.
