Una dintre cele mai timpurii amintiri ale mele este asta: mă trezește bunica Mărioara într-o dimineață să mergem s-o vedem pe Onița, care se spânzurase. Hai, mamaie, că a murit tușă-ta Onița, mi-a zis și m-a tras de sub pături. Asta era, cred, cam în vremea în care fusesem dat la școală. Să fi avut, așadar, vreo opt ani, poate în prima mea vacanță de vară. Adevărul e că nu mai știu exact când a fost – amintirile din prima copilărie se confundă între ele și mi-e greu să le plasez într-o cronologie mai exactă decât atât: sunt vechi. De pildă, odată am furat lumânări din casă, ca să le ard în șanț, în afara curții, și bunica m-a găsit arzându-le și m-a bătut sau poate a încercat să mă bată, dar n-a putut să mă prindă și, fugărindu-mă, am păcătuit a doua oară, fiindcă în timp ce mă fugărea, am drăcuit lumânările. Și cred că abia atunci, când le-am drăcuit, m-a bătut, fiindcă erau lumânări sfințite în biserică – dar adevărul e că nu mai pot ști ordinea exactă a acestor evenimente. Sunt prea tulburi în apele timpurii ale vieții mele, deși în același timp supraviețuiesc acolo ca niște lucruri față de care puține altele sunt mai stabile.
Amintirea spânzurării Oniței – sau Oniții, cum spunea bunica – e printre ele.
Onița era soția fratelui mai mic al bunicii, Mitrină, care a murit înaintea ei, de atac de cord. Când a murit, bărbatul avea, îndrăznesc să estimez, 44 de ani – deci nici ea nu putea să fi fost prea bătrână. Din nou, aș vrea să pot spune cu mâna pe inimă că asta era vârsta lui, dar mi-o amintesc ca printr-un tunel de ceață, scrisă pe stinghia de mijloc a unui coșciug tras în lac maro – 44 de ani, cu rotunjimea ei finală. Cum eu trebuie să fi avut atunci 7 ani sau poate chiar mai puțin, asta e tot ce-mi pot aminti. Toți frații bunicii au murit devreme, unul – Mitrină – de atac de cord, celălalt – Marian – de cancer la creier. Oprină la șapte ani, marcat în cimitir de o cruce mică, pentru copii, ca și cum moartea lui nici n-ar fi meritat luată în seamă decât printr-un act simbolic. Moartea celui de-al doilea e mai prezentă în mintea mea decât a celui dintâi, deși îi țin bine minte pe amândoi, în modul acela straniu în care ți se îngână în memorie mai ușor fețelor celor care dispar din viața ta printre primii.
Noi stăteam în partea astălaltă a satului – lângă școala numărul 2 și dispensarul veterinar. Dincolo de noi nu mai erau decât valea, pădurea și Oltul. Asta e semnificativ din mai multe puncte de vedere, dar mai ales pentru că între noi și casa Oniței se situa o distanță care, pentru mintea mea de copil, nu putea fi străbătută decât în compania unui adult. Nu te porneai într-acolo doar pentru că ți se năzărea într-o dimineață, plecarea trebuia însoțită de un oarecare ritual, câteodată îți puneai hainele cele bune, era echivalentul ieșirii în oraș; tot în partea aceea se aflau cimitirul și bâlciul și era ca un loc distant, care promitea distracție și moarte. Chiar și mai târziu în viață, când am trecut pe acolo singur, tot mi se părea un loc în care trebuia ajuns rar, ca într-un spațiu de sărbătoare.
Acolo, în partea dinspre cimitir, se născuse și copilărise bunica Mărioara, care mă trezise acum să-mi spună că se spânzurase Onița; nu mi-a spus-o de la bun început, dar poate mi-a divulgat-o pe drum. Ea însăși copilărise în zona aia, într-o casă foarte apropiată de cea în care murise acum femeia. Mama mi-a povestit acum vreo zece ani, când poate simțise că sunt suficient de matur s-o înțeleg, că înainte să se ia cu bunicul, bunica fusese promisă altuia, dar că ăsta era un pic prea tânăr și nu prea făcea de soț, fiindcă încă nu știa cum să fie unul. De-atunci trăiesc cu impresia că lumea asta pe care încerc uneori să o recuperez în poveștile mele are în ea ceva asimetric, ca o bucată de sticlă compactă, în care tristețea și iubirea sunt învecinate în feluri în care, dacă vrei să o distrugi pe prima, moare și cealaltă.
În drum spre casa îndepărtată a fostului ei frate, se afla aproape tot: casele tuturor prietenilor, curțile străinilor, primăria, căminul cultural, în care am văzut pentru prima oară Interviu cu un vampir când aveam opt ani, pe vremea când pe bancnotele de o sută de lei mai era chipul lui Bălcescu, discoteca, TECul și tonomatele de înghețată. Să treci printre toate aceste locuri foarte semnificative pentru amintirea unui copil însemna atunci să parcurgi o lume. De partea cealaltă te aștepta o uliță care se numea a Poliției, pentru că chiar în gura ei se afla oficiul șefului de post și de fapt singurul post de poliție din întreaga comună. Era condusă pe-atunci de un tip pe care nu l-am putut niciodată recunoaște altfel decât după numărul de la mașină, TOC, care, rotunjit în limbajul Văii Oltului, dădea Țoc.
La capătul acestei ulițe neasfaltate, puțin mai în stânga, se afla casa Oniței. Avea – o țin minte bine – o poartă dublă, stacojie, de metal, una mare pentru căruțe și mașini și alta mică, pentru oameni. Din pragul ei am văzut atunci corpul Oniței atârnând de grinzile șoprului, în partea ailaltă a curții, dar nu cum atârnă steagurile sau hainele pe sârmă, fluturând în vânt, ci ca un lucru greu și nemișcat, legat parcă de acoperiș printr-o conexiune invizibilă, dar stabilă. Ștreangul nu se vedea în lumina albastră, dar pătată de negru, a dimineții, numai femeia. Lângă ea, privind-o de jos, doi polițiști consemnând ceva în procesele verbale, pe fondul unui cer mai degrabă întunecat.
Am această amintire foarte distinctă a bunică-mii care mereu se punea pe bocit la moartea câte unui om, dar nu țin minte să fii plâns atunci – cred că de fapt și ea, la fel ca mine, se uita la scena asta ușor picturală cu o curiozitate aproape rece, noi de-o parte, de partea vieții, oamenii ceilalți, în partea ailaltă a curții, de partea unui lucru pe care nu știam încă cum să-l înțelegem. Nici nu mi-era limpede dacă înțelegeam atunci ce e o moarte; mai târziu, spre sfârșitul liceului, am văzut nepoții foarte mici ai unui bărbat bătrân de pe strada noastră, jucându-se de-a nunta în ziua morții lui și bătând veseli în tingire și lovind pietre unele de altele ca să facă zgomot. Poate că așa aș fi fost și eu atunci, cu moarta de partea cealaltă a curții, dacă mi-ar fi dat drumul bunica din cercul seriozității ei: gata oricând să explodez într-o inconștientă și nepotrivită bucurie.
Au dat-o jos cu o scară lungă, dar greu, fiindcă era ea însăși o femeie grea. Apoi filmul acelei zile mi se taie până seara. În timp ce stăteam cu bunica la priveghi, pe înserate, unul dintre bărbații din vecini a intrat în holul casei ținând în mână un fir ca de stâlp telefonic și anunțând, cu un chicotit puțin stânjenit, în chiar prezența nemișcată a moartei: „Uite, mă, asta e arma crimei.” Cred că singurul lucru care m-a uimit atunci era doar expresia neobișnuită, acum mă surprinde mai mult răceala ei.
Onița a fost prima mea spânzurată. Mai târziu am aflat că una dintre surorile bunicului s-a sinucis din dragoste la 27 de ani, atârnându-se de tavan în camera ei de fată mare. Mulți spânzurați din dragoste pe care-i știu și după fețe, și după nume îmi vin în minte: un băiat de 17 ani spânzurat în beciul casei familiei, fiindcă nu era lăsat de părinți să se vadă cu cine vrea. Un altul, trecut de 25, spânzurat în podul casei fiindcă mamă-sa îi interzisese să se căsătorească cu nu știu ce femeie. Tatăl soției fratelui meu, spânzurat – la poate 50 de ani – în spatele sobei din casa lor de țară, din tristețe și fiindcă nu-i plăcea ce devenise viața lui.
Preferata mea – dacă pot spune asta despre morți – este mama bunicii Mărioara, care a băut sodă caustică și și-a petrecut două săptămâni murind. E drept că nu e din categoria spânzuraților, dar se înrudește cu grupa generică a oamenilor care s-au despărțit voluntar de viață, cu ale căror povești am crescut. Cât am fost copil, bunica i-a plâns pe toți cu imparțialitate, și pe morții de moarte bună, și pe morții de moarte rea, fără să-mi lase impresia că face vreo distincție între ei, deși biserica făcea. Pe Onița, țin minte si-acum, n-au băgat-o în biserică, nici măcar în curte, ci au ținut-o la poartă, unde veșnicul preot al copilăriei mele i-a ținut o slujbă redusă direct pe năsălie înainte s-o trimită la groapă fără prea mult ritual. Se turna vin peste mort acolo? I se băgau și suicidarului bani în palmă și cadouri în sân? Nu mai știu, dar poate că se credea că n-avea nevoie de bani unde se ducea. Poarta bisericii era și ea stacojie sau mov și acum mi se pare semnificativ că cea pe care au scos-o în căruță și cea în fața căreia o țineau acum erau porți de aceeași culoare, deși pe-atunci și gardurile, și porțile trebuie să fi fost la fel peste tot.
Eu asociam deja oricum lumea Oniței cu moartea, fiindcă asociam toată partea aia de sat cu cimitirul. Înăuntrul cimitirului, într-un colț, era o biserică mică, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în care nu știu dacă am ajuns vreodată altfel decât timorat, ca în proximitatea unui loc nu atât venerabil, cât mereu necunoscut. Simțeam în aer poate și atunci nevoia de a face distincția între morții de moarte bună, bătrânețe și boală, și ceilalți, care plecaseră de capul lor, căutând drumul mai scurt care ducea în afara vieții. Nu cred să fi întrebat: „Dar de ce-o țin la poartă așa mult?”, dar cineva sigur mi-a explicat atunci, când o priveam blocată în această interdicție metafizică, că o țineau acolo fiindcă comisese un păcat de neiertat.
Și sfârșitul Lumii care se destramă a lui Achebe ne arată un suicid respins de întreaga cultură – dar acolo este semnificativ pentru moartea unei culturi, devine simbol pentru un lucru mai mare decât individul însuși care moare. Okonkwo din Umuofia se sinucide fiindcă lumea lui dispare și vechile tradiții tribale nu mai sunt respectate, ca urmare a colonizării – dispariția lui e și un protest, deși unul paradoxal pentru că suicidul nu era văzut cu ochi buni nici printre Igbo și atunci e deopotrivă un gest împotriva culturii. Orice suicid în România – la fel – înainte de a fi un strigăt împotriva vieții, este unul împotriva comunității restrânse și lumea o știe. Moartea oamenilor de care îmi aduc eu aminte aici nu e semnificativă însă pentru nimic și nu pot s-o fac să însemne ceva anume. Sunt doar morți mici, ca niște implozii albe în albul mai mare și insonor al vieții, ale unor oameni care nu mai voiau să joace jocul. Multe din ele se petrec din tristețe, deși poate ce mă surprinde cel mai tare când mă gândesc la profilul psihologic al oamenilor printre care am crescut este că cei mai loviți de soartă dintre ei se dovedeau a fi și cei mai rezistenți la violențele vieții, căreia îi rezistau cu încrâncenare. Asta țin minte la ei: încrâncenarea și onestitatea, cele două efecte colaterale ale sărăciei.
Sărăcia te urmărește ca o boală moștenită, fiindcă e într-adevăr moștenită. Dacă ai crescut cu ea, se pot întâmpla două lucruri: să vrei să scapi de ea cu orice preț, chiar și cel al arivismului, sau – cum mi s-a întâmplat mie – peste rușinea ocazională de a vedea că nu poți să ai decât cu greu o viață decentă, să simți că se așază din când în când și un soi de libertate ascunsă, care este libertatea de a-ți da seama că există o formalitate lipsită de profunzime în relațiile tale cu oamenii, care n-are nicio răsfrângere asupra vieții tale substanțiale și că la această formalitate se poate renunța. De-aici onestitatea și directețea.
Am văzut-o adesea la oamenii săraci, acest gen de directețe, dar mi-a luat multă vreme să-mi dau seama de unde vine. Am văzut-o odată pe bulevardul Brătianu, noaptea, când îmi place să mă plimb de unul singur, la un om al străzii care râdea lângă un butoi metalic, transformat în masă și pus în fața unui magazin universal. Îngrijea în palme o cafea la dozator. Vorbea cu cineva și partenerul de conversație îi spusese o glumă – iar tipul ăsta și-a dat capul pe spate și-a râs cu atâta pasiune, aproape cu disperare, ca și cum nu mai avea multe lucruri pe lume în afară de râsul ăla. În niciun caz nu era un râs pe măsura glumei. Și atunci m-am gândit că unii oameni au atât de puține, că puținele lucruri pe care le mai au, ca râsul, devin suprainvestite afectiv, întreaga lor viață se concentrează în ele, ca și cum toate locurile în care s-ar fi putut concentra au fost reduse la aceste mici dimensiuni și buzunare cotidiene.
Asta e o formă de redimensionalizare a vieții umane pe care o vezi tot timpul în sărăcie – în copilărie, dacă crești într-un loc unde nu există nimic, retransformi puținul pe care-l ai în joacă și orice obiect nou câștigă sens pentru tine, tocmai pentru că penuria este completă. Bogăția este de fapt un soi de fast al obiectelor, care devin atât de multe că-și pierd contururile și nu le mai individualizezi; devin masă. Câteodată mă gândesc că mulți dintre oamenii ăștia își luau viața așa cum râdea bărbatul noaptea pe Brătianu – fiindcă viața era singurul lucru pe care-l mai aveau de pierdut și în punctul ăsta ultim de inflexiune, nu mai rămânea decât o foarte subțire barieră între ea și moarte, aproape că deveniseră același lucru.
Alteori însă văd și bogăția vieții lor, hazul ei turbat și momentele de pace: plăcerea de a avea ce să pui pe masă, de a avea loc de muncă și salariu (care era una dintre marile mândrii ale lor), de a avea nepoți pe care să-i ții din scurt și să-i iubești în același timp. Și între aceste lucruri și suicid mi se pare că există o contradicție fundamentală și mă simt din nou ca în dimineața când am văzut-o pe tușa Onița atârnând în șopru: eu de partea vieții, la poartă, ea în fundul curții, de partea morții pe care încă n-o înțelegeam, dar despre care știam că trebuie să fie un lucru neobișnuit fiindcă crea în jurul ei atâta agitație: polițiști în uniformă făcând raportul post-mortem, bărbați urcați pe scări de lemn ca s-o dea jos, femei trebăluind prin curte și dând din cap a regret, de parcă ar fi zis „Ioană, Ioană”.
Mai ales în partea mamei de familie se petreceau morțile astea timpurii, din partea tatălui nu știu niciuna. Tatăl lui – adică bunică-meu – și-a petrecut ani întregi după război într-un lagăr rusesc, unde lucrase în bucătărie. A venit de-acolo pe jos înapoi acasă, nu știu după câtă vreme. S-a întors la soție și copii și a mai făcut câțiva, printre care și pe tata. Soția lui a paralizat la bătrânețe și a îngrijit-o până la capăt – eu de fapt numai așa o țin minte, neputând să se miște, stând pe scaun, vorbind peste o pareză facială care-i stâlcea cuvintele, pe care tata trebuia mereu să mi le traducă, pe vremea când încă îl mai vizitam. Dar niciunul dintre ei nu s-a gândit să-și ia viața.
Nu știu ce credea bunica Mărioara despre toate aceste morți, îmi spunea povestea lor fără intervenții filosofice. O singură dată am auzit-o luând o poziție de principiu într-o chestiune metafizică: a doua ei fată plecase în Statele Unite în 1989 și se întorsese în țară în 2001, după 12 ani în care n-o mai văzuse. A plâns bunică-mea atunci cum n-am mai văzut-o niciodată plângând și au stat de vorbă până noaptea târziu – o parte din conversațiile astea le auzeam și eu din patul în care mă lăsaseră să dorm și fiică-sa a întrebat-o cândva noaptea târziu dacă crede și bunică-mea a zis că da, crede, dar nu în toate citelile astea. N-a explicat mai mult de-atât, dar am bănuit mereu că voia să spună că ea crede într-un Dumnezeu, dar nu în toate lucrurile care se zic despre el.
Nu știu dacă Dumnezeul în care credea ea avea o problemă cu spânzurații, dar tind să cred că mai degrabă nu. Ar fi însemnat să creadă că maică-sa, cea care băuse otravă, se dusese în iad și i-ar fi venit greu s-o creadă. Și tatăl ei murise devreme, de boală de inimă, ca fiu-său. La un moment dat l-a pierdut și pe bunicul Ion, unui cancer la stomac și unei ciroze cauzate de alcool. Au mai rămas după ea cele două fiice ale ei și nepoții. Din 2001 încoace, de la moartea bunicului, ea a rămas centrul istoric al familiei, fiindcă e singura care ne-a văzut tuturor viețile de la început. Nu i-a plăcut Priță Barsacu, fiindcă era despre lumea ei și nici nu cred că a citit-o, de fapt, dar când i-am dus Constantin, al doilea meu roman, din care iarăși mă îndoiesc că a citit mai mult de câteva pagini, a deschis coperta unde era poza cu mine, cu biografia aia sub ea, în care încerci mereu să pari mai important decât ești, și m-a sărutat pe obraji, apoi și pe mine, cel din poză.
Bunica Mărioara are 84 de ani acum – e bătrână și de vreo câțiva ani o paște demența. Amintirile ei se învârt în cerc, o mai trag de limbă când ne vedem – e vioaie, mă întreabă ce mai muncesc la București, dar își vede trecutul tot mai mult ca printr-o ceață. De ani de zile mă gândesc să scriu un roman despre toate aceste lucruri, dar mai ales despre bunicul și de-a lungul vremii am tot înregistrat povești de-ale ei, am luat note, dar fără să le pun vreodată cap la cap. Acum un an am trecut s-o văd și mi-am zis să profit de ocazie ca să mai trec o dată și bine prin toate lucrurile pe care mi le spusese, ca să văd cum se încheagă, ca să pot să pun toți morții în rând, care a fost căsătorit cu care, cine ce-a făcut în viața lui, cine-a omorât pe cine, cine s-a dus la pușcărie, cine a înnebunit devreme, cine a sfârșit trist. Dar amintirile ei se împuținează, nu în sensul că nu le mai deține, ci că nu mai au detalii și nu mai au senzorialitate. Sunt ca formele unei vieți demult trecute. Unele – mai ales cele despre bunicul și din prima ei copilărie sunt vii încă, dar nu mai sunt fixe. Și mai ales nu-mi mai vorbește, cum făcea cu atâta plăcere și atâtea detalii ca pe vremuri, despre morții ei de moarte bună și cei de moarte rea. Începe să-i uite, ușor, ușor și pe ei. Dar așa știi că te prinde timpul din urmă, bănuiesc – când toți oamenii pe care-i iubești încep să își piardă amintirile și ți-a rămas ție să le duci mai departe.
