Dacă-n secolul al XVII-lea francezul Blaise Pascal vorbea despre incapacitatea oamenilor de-a sta singuri în propria lor odaie, atunci ceva mai târziu, în secolul al XIX-lea, americanul Ralph Waldo Emerson privește odaia ca fiind mai degrabă suprapopulată și deci începe să caute și să se caute în afara ei, adică în natură. Cert este că amândoi vorbesc despre solitudine, poate una creatoare, dar nu numai, însă cel din urmă o înțelege diferit față de tradiția intelectuală de până la el, ori cel puțin o discută în alți termeni. To go into solitude, a man needs to retire as much from his chamber as from society. I am not solitary whilst I read and write, though nobody is with me. But if a man would be alone, let him look at the stars, spune Emerson chiar la începutul eseului Nature 1836, care deschide acest mic volum tricefal și care se continuă cu History și, în fine, cu Self-Reliance, ambele publicate în 1841, ultimul fiind probabil și textul cel mai radical și mai cunoscut al lui și cel care l-a făcut să reziste în istorie, cu toate că nu îmi este foarte limpede cum mai este el receptat azi.
Vorbim despre solitudine, dar cred că figura lui Emerson n-a străbătut anii singură, ci alături de figura amicului său, Henry David Thoreau, făcut parcă din același aluat, dar care, mai nebun fiind (și de aceea mai înțelept) a înțeles cum să smulgă reflecția despre natură și izolare din cerurile înalte ale abstractului și să le trăiască ca atare – motiv pentru care Thoreau își petrece doi ani de zile în recluziune pe malul lacului Walden. Acești doi ani îi putem citi, dacă simțim c-avem răbdarea necesară (trebuie să vă spun că textul o cere cu vârf și îndesat) în Walden sau Viața în pădure (traducere de Ștefan Avădanei și Al. Pascu, București, Art, 2019), un text mai consistent, aș zice, decât eseurile lui Emerson, dar și mai sobru, calculat și lipsit de tandrețe, poate pe alocuri chiar mai just. Oricum, pe Emerson îți vine să-l citești cu o deschidere sufletească mai mare, nu doar fiindcă-i mai scurt, – asta nu înseamnă nimic –, dar dintr-un motiv cât se poate de simplu: pe lângă sinceritatea asta care pare aproape absolută a eseurilor lui (de altfel, o putem remarca și la Thoreau și poate că-i o sinceritate tipic romantică), ceea ce le leagă și le ține laolaltă e un optimism vecin cu seninătatea, iar seninătatea asta e la rândul ei vecină și cu un soi de naivitate, dacă e să privim lucrurile cu ochi contemporani. Nici urmă de melancolii sau tristeți, nici măcar un strop din umorile negre care în genere tulbură sufletul și-mpăienjenește privirea. Nici victimizare sau auto-compătimire nu e, așa cum te-ai aștepta, nu sunt astea declanșatoarele dorinței de izolare, ci mai curând ideea că societatea e și șubredă, și putredă și deci, prin contaminare, fie te strică și pe tine, fie te distrage de la propriul sine, motiv pentru care soluția cea mai intuitivă e să-ți iei picioarele-n cârcă și să dispari prin păduri. Acel I would prefer not to, de data asta al unui Bartleby care are totuși conștiință. Așa încât lui Emerson îi iese aici un optimism care nu știu dacă te face mai bun sau mai frumos după ce îl citești, dar există o șansă destul de mare să-ți facă măcar puțin inima mai ușoară, însă e drept și că optimismul ăsta vesel are în marginile sale ceva din superficialitatea și îngustimea discursurilor tipice părinților fondatori.
Și Emerson, și Thoreau s-ar înscrie în ceea ce spațiul american de început spre mijloc de secol XIX numea transcendentalism, o struțocămilă ciudată și interesantă, animată și de o doză sănătoasă de misticism, dar care se articulează, la nivelul rădăcinilor ei adânci, și ca o critică socială, fie că vorbim despre religia devenită prea puritană, fie că vorbim de zorii unei culturi a imitației și a repetiției, deci a unei culturi pasive.
Ideea centrală și premisa eseului Nature este că omul s-a îndepărtat de natură și s-a rupt de ea, transformând-o într-un instrument, deci desacralizând-o prin reducerea ei la o calitate strict utilitară. Tipul ăsta de raportare de bază, primară, e privit ca insuficient și ușor nociv, tocmai fiindcă așa ratezi experiența profundă a naturii, care devine spirituală atunci când te racordezi corect la ea. Racordare înțeleasă ca sincronizare. Pe lângă asta, Emerson ne dojenește pentru că, deveniți poate prea urbanizați (așadar prea comozi și leneși?), am ajuns să depindem într-o măsură prea mare de tradiții, de autoritate, pe scurt de societate, cam ca într-un sindrom Stockholm, deci dependența de o instanță care-ți face rău. Altfel spus, să ne imaginăm că societatea e un zid: de-o parte a lui e individul, de alta natura, iar textul ăsta, la fel ca celelalte, într-o măsură mai mică sau mai mare, încearcă să ne arate că ceea ce-ar trebui să facem ca să ne reîntâlnim cu noi înșine (să reținem că sinele e în simbioză perfectă cu natura) nu e musai să dărâmăm zidul numit societate, dar măcar să ne străduim să sărim din când în când peste el.
Trecem dincolo de el și în acel dincolo se petrece (ori ar trebui să se) petreacă o disoluție a sinelui – dispariția sau punerea între paranteze a egoului are și ceva puternic idealizat în structura sa, dar tocmai de aceea puterea de atracție a acestui gest devine și mai mare:
In the woods, we return to reason and faith. There I feel that nothing can befall me in life, – no disgrace, no calamity (leaving me my eyes), which nature cannot repair. Standing on the bare ground, – my head bathed by the blithe air and uplifted into infinite space, – all mean egotism vanishes. I become a transparent eyeball; I am nothing; I see all; the currents of the Universal Being circulate through me; I am part or parcel of God.
Un fel de sinecdocă. Astfel de pasaje sunt la tot pasul în eseurile de aici. Delir mistic? O fi fost, n-am de unde ști cu precizie, fiindcă nu mi se pare complet neobișnuit să ajungi în punctul ăsta după ce-ți petreci o bună parte din timp în depărtări. Și-apoi, cred că natura, atunci când nu-i complet indiferentă și înfricoșătoare (sau poate exact atunci), îți dă senzația că-ți poate curăța sufletul, e ceva tonic în prezența ei – poate decanta cu mare ușurință. Curățarea e metaforică, desigur, iar Emerson pare s-o privească dintr-un unghi mai curând etic și moral, nu neutru, iar tonul ăsta, chiar dacă nu e ridicat, murmură mereu în surdină. Filonul etic aș spune că vine din faptul că eseul parcă ar fi ori un manual de utilizare (sau de raportare la) natură, ori bazele aproximative a unei minipseudo-religii a naturii (fiindcă e pătrunsă de Spirit, se înțelege), care în fond are intuiții bune, dar pe alocuri aureola pe care o secretă ridică suspiciuni. Dacă însă e citită ca o filosofie poetică și de atmosferă a libertății interioare, atunci devine ceva mai prietenoasă.
Nu doar optimismul un pic turbat e gâtul din care răsar cele trei capete textuale, ci și imaginea omului perfect autonom, individualizat și individualist, auto-suficient sau cum mai doriți să-i spuneți. E adevărat că în Nature omul devine parte a naturii, dar ni se spune că prin experiență nemediată și intuiție el poate ajunge la Adevăr. Cam tot astfel, în History, Emerson privește istoria nu ca pe un lucru exterior, derulare de fapte și scurgere de timp, ci ca pe acel ceva care este conținut în întregime de om, de fiecare om, deci istoria ca extensie a sinelui: All history becomes subjective; in other words there is properly no history, only biography. Apogeul îl atinge în Self-Reliance, manifestul încrederii, străvechiul strămoș, mai curat și mai onest, cu siguranță mai digerabil, al ceea ce azi cunoaștem drept dezvoltare personală – promisiunea și iluzia ei. Glumesc doar pe jumătate, dar vă las pe voi să vedeți de ce. De altfel, tentaculele eseului se întind până la Walden-ul lui Thoreau.
Ca să nu mă lungesc excesiv: mă întorc destul de des la aceste trei eseuri, mai ales la Nature și la Self-Reliance, cu toate că știu că sunt pline de șchiopătări și de locuri lăsate goale. Ele rămân totuși texte luminoase și verzi, care încă mai au una-alta să ne spună – putem să fim permeabili față de ideile pe care le aruncă în arenă sau putem să le luăm peste picior și să le azvârlim la groapa de gunoi numită baliverne. Totuși, poate le dați cândva o șansă, atât lui Emerson, cât și lui Thoreau – sunt amândoi buni companioni de drum. Mai ales bătrânul Emerson devine chiar simpatic, pe când Thoreau e mai reținut și ceva mai distant. Ceea ce admir însă la ei, după ce dau totul deoparte, este onestitatea lor foarte particulară.
