Ministrul Educației i-a certat pe părinți. Dar rău! „Solicit tuturor părinților, înainte de a mai vorbi de școală, să se întrebe dacă în fiecare zi le-au spus copiilor lor să învețe. Înainte de a mai vorbi și de a critica școala. Până nu facem acest lucru, vă rog să nu mai discutăm despre ce fac și nu fac profesorii din școală.”
Serios? Asta-i politica publică a Ministerului? Asta e analiza multașteptată a unui sistem depășit? Și asta e concluzia experților? Că e musai să le zicem copiilor să fie mai buni? Există un moment în care nu mai poți să dai vina pe părinți fără să pari fie rupt de realitate, fie pur și simplu comod. Această fugă de responsabilitate devine deosebit de cinică atunci când privim cifrele. Într-o țară unde jumătate dintre elevi se împiedică în reguli gramaticale elementare, iar greșelile de ortografie sunt norma, nu excepția, răspunsul oficial e o abureală. E mult mai ușor să spui că familia e de vină decât să admiți că sistemul produce, printre altele, și analfabetism funcțional. Ăsta e adevărul. Logica asta transformă eșecul instituțional într-o vină privată, lăsând să se înțeleagă că școala e doar un prestator de servicii pasiv care așteaptă materie primă gata motivată de acasă.
Realitatea e însă mult mai aspră decât o declarație de presă. Există o Românie în care copiii cresc singuri sau cu bunicii pentru că părinții muncesc peste hotare, există școli în care profesorii sunt la capătul puterilor și există texte în manualele școlare care par scrise pentru niște genii, nu pentru elevii reali din bănci. Și mai e ceva. Când un ministru spune asta, el mută vina către oamenii care au cel mai puțin timp, energie și putere să răspundă: părinții obosiți sau plecați. Între timp, școala rămâne cu aceeași întrebare pe care o evită elegant: ce faci, concret, ca elevul să învețe în acele câteva ore în care chiar e la tine? Ce se întâmplă în orele alea în care elevul este, fizic și legal, în grija statului? Școala n-ar trebui să fie un bonus pentru copiii cu familii ideale, mari și fericite ca în reclame, ci și un colac de salvare pentru toți ceilalți. A le cere părinților să rezolve prin sfaturi binevoitoare ceva ce sistemul nu poate rezolva prin pedagogie este, în cel mai bun caz, o dovadă de neputință.
P.S. Gata, hai că i-am spus lui fiu-meu să fie cuminte și să învețe bine. Asta înseamnă că de acum mă calific și pot vorbi liniștit despre școală, profesori și cam despre ce am chef, așa cum e normal să se întâmple într-o țară liberă.
***
Există cărți care se joacă atât de mult cu structura narativă, că până la urmă evadează cu totul din ea. O mie de secrete despre puișori, semnată de Claude Ponti, aparține clar acestei categorii. O mie de secrete despre puișori nu e o lecție concretă despre ornitologie și nici nu-și propune. Nu e un volum care să le explice copiilor lumea, ci unul care vine s-o complice, să o răstoarne și să o populeze cu puișori a căror singură îndeletnicire serioasă e aceea de a refuza orice urmă de seriozitate.
Deși titlul promite secrete, din fericire cititorul nu va găsi aici rigoarea unui manual de biologie. Ponti livrează, într-adevăr, informații, dar altfel. Aflăm, de exemplu, ce fac puișorii în interiorul oului, unde locuiesc cu exactitate și, mai ales, dacă obișnuiesc să citească înainte de a vedea lumina zilei. Sunt întrebări ce par perfect legitime dacă ai cinci ani. Și asta îmi place la maximum, că e o carte se adresează în principal copiilor, și, eventual, doar după aceea adulților care încă pot accepta ideea că nu toate întrebările trebuie să aibă răspunsuri cuminți.
La întrebarea cum de i-a venit ideea să deseneze puișori, Claude Ponti a răspuns. „Ca să înțelegeți de ce am început să desenez puișori, este suficient să contemplați o creșă sau o grădiniță cu vreo douăzeci de copii de doisprezece luni sau mai bine, văzându-și de treabă pe covor, stând în fund, culcat sau înclinat, târându-se, țopăind, clătinându-se, căzând în fund, adormiți, autoparfumați, mânjiți, pătați, plini de salivă, curgându-le nasul, îmbrățișându-se, împingându-se, râzând, îmbufnați, morocănoși, băgându-și degetele în orice, gustând orice, vărsând, logoreici, volubili, planând, lipiți de plafon. Care era întrebarea?”
Vizualul nu se mulțumește să însoțească textul. Ilustrațiile lui Ponti îl sabotează cu grație. Nu-i o carte pe care doar o citești, ci una pe care o scanezi, o decodifici și o redescoperi la fiecare deschidere. Imaginile nu explică musai acțiunea, ci o dezvoltă în direcții neașteptate, transformând actul răsfoirii într-o experiență de explorator. Ponti reușește ceva rar: transformă haosul fragmentat al copilăriei într-un univers coerent. Sau poate că face invers, transformând coerența lumii într-un haos. Indiferent cum e, mecanismul funcționează ireproșabil.
Cartea a fost publicată la editura Portocala Albastră și a fost tradusă cu mult har de poeta Carmen Tiderle.
