În 1980 apărea, la Editura Eminescu, Antologia povestirii din America Centrală: Semnul Sfinxului & Jocuri periculoase, două volume realizate în 1977, așadar în contextul prielnic al ceea ce a fost numit boom-ul literaturii latino americane, realizate de criticul și scriitorul Sergio Ramírez (n. 1942), ajuns niște ani mai tîrziu chiar vicepreședintele Nicaraguei conduse de „dictatorul luminat” Daniel Ortega. Aceea era o antologie reprezentativă pentru literaturile regiunii (selecta nu mai puțin de 50 de autori clasici și contemporani) și conținea un eseu introductiv lămuritor cu privire la contextul politic și cultural al Americii Centrale. Din păcate, din sumarul acelei antologii, doar vreo trei scriitori erau, ori aveau să fie, traduși individual în limba română, primul fiind, firește, nobeliatul literar din 1967 Miguel Ángel Asturias (1899-1974), deja mort la momentul alcătuirii antologiei.
Iată că, aproape o jumătate de secol mai tîrziu, avem a doua antologie din proza scurtă a Americii Centrale, datorate unui efort colectiv sub egida Institutului Cervantes din București. E vorba de o ediție bilingvă care adună cîte doi scriitori din fiecare dintre cele șase țări/literaturi de aceeași limbă, scriitori și scriitoare din generația matură, să-i zicem, căci mezina e născută în 1992, iar senioarea în 1959 (sînt mai multe scriitoare femei decît bărbați).
Ilinca Ilian (n. 1972), universitară, traducătoare și eseistă de prestigiu, semnează o introducere substanțială (aproape o cincime din carte) în care trasează cîteva linii contextuale necesare: „Virulența politicului ecranează în mare parte literatura acestor țări, care cel mai adesea au avut parte de atenția lumii prin știrile de impact, invariabil din registrul tragic. În încercarea de a schița un portret al prozei contemporane central-americane, trebuie să pornim de la observația caracterului său de construct cultural, pînă la un punct chiar pragmatic: dat fiind că e vorba de țări mai mici decît majoritatea celorlalte națiuni latino-americane și cu o piață internă de carte foarte redusă, individual se află în dezavantaj în competiția pentru faima literară mondială și de aceea pătrund în general în rețelele globale ca bloc compact, cu prețul ștergerii diferențelor dintre tradițiile culturale particulare. În funcție de distanța de la care sînt privite, similitudinile sînt mai mari sau mai mici, iar specialiștii observă că, la o analiză foarte scrupuloasă, există puține elemente comune între literatura din Guatemala și cea din Costa Rica, la fel cum sînt greu de comparat tradițiile literare din Nicaragua și Panama… America Centrală este, pînă la urmă, un microcosmos care adună laolaltă culturi foarte diverse, supuse însă unui inevitabil proces de omogenizare cînd sînt privite de la distanță, de pildă din îndepărtata Europă. Mărind scara imaginii, același lucru s-ar putea spune despre întreaga Americă Latină, care e un conglomerat eterogen de literaturi în care cele scrise în țările hispanofone ale Istmului [„fîșia” Americii Centrale] își estompează și mai mult caracterele specific. Tocmai de aceea, dezbaterile în jurul scării la care trebuie privită producția latino-americană – provincie / națiune / regiune / arie / continent – au mult de-a face cu opțiunile politice, sau cel puțin de politică culturală, și sînt reluate periodic, întrucît implică o chestionare a imaginii de sine și a imaginii heteroatribuite – a identității, într-un cuvînt.”
Am citat in extenso din eseul Ilincăi Ilian pentru că această antologie ridică o întrebare esențială: în ce măsură oferă o mostră de proze scurte aparținînd a șase literaturi specifice sau doar o colecție de proze scurte în limba spaniolă dintr-o anumită „provincie / națiune / regiune / arie” latino-americană. Cu doar 80 de pagini de literatură propriu-zisă scrisă în aceeași limbă de către 12 autori și autoare (prozele sînt de-a dreptul scurte), antologia spune prea puțin despre „microcosmosul care adună laolaltă culturi foarte diverse”. Nici selecția minimalistă a unei singure proze din fiecare autor/autoare nu ajută unei priviri lămuritoare asupra caracterului individual. În plus, e greu să nu percepi influențele care circulă nestingherite prin literatura produsă pe tot continentul latino-american: de la clasicii Juan Rulfo și Silvina Ocampo, să zicem, la vedetele de azi Guillermo Arriaga, Juan Pablo Villalobos, Mariana Enriquez, Samanta Schweblin, ca să dau doar aceste nume. De aceea, antologia rămîne un platou de aperitive care mai mult îți deschid apetitul, decît să te sature cît de cît și care, fatalmente, nu decupează specificul Istmului, ci îl integrează continentului.
Elementul comun al povestirilor este violența, sărăcia și căldura excesivă care, uneori, pare să le justifice (mai ales în „Secetă” de Ela Urriola). O beizadea este răzbunat pentru uciderea celui care-i aruncase în față originea metisă, astfel că cele două mame, cea bogată și cea săracă, rămase fără copii la distanță de cîteva zile, se găsesc, deodată, reduse la aceeași durere. O comunitate izolată pe o insulă se confruntă violent cu niște extorcatori care vor să le „fure” legal pămîntul. Un băiat este martorul unei crime în plină stradă și acest lucru marchează sfîrșitul copilăriei lui. O fată creștină își părăsește țara în căutarea unei vieți mai bune doar pentru a fi victima violenței stradale în Europa de unde se întoarce acasă paralitică (Mario Martz, „Elisa se întoarce acasă”).
Un băiat de oraș ajunge într-un sat de la marginea oceanului unde e martorului braconajului de rechini: „În interiorul unui local întunecos și îngust podeaua era plină de rechini. Rechini mici. Rechini mijlocii. Rechini albaștri. Rechini gri. Rechini cenușii. Chiar și cîțiva rechini-ciocan. Toți parcă plutind într-o mîzgă din saramură, și organe, și sînge, și alți rechini. Mirosul era aproape de nesuportat. O fetiță stătea în genunchi. Fața-i strălucea de transpirație. Avea mîinile vîrîte în despicătura mare din burta albă a unui rechin, de unde scotea organe și mațe.” (Eduardo Halfon, „Bambus”).
În cîteva povestiri, violența are o notă fantastică: un cuplu este dislocat din propria casă de un cuplu de hipioți okupas (squatters), altundeva un bărbat ucis în timpul unui război civil vorbește din moarte îngropat cine știe unde („Nimeni nu-i caută pe morți. Ei sînt iubiți, sînt amintiți, dar nu sînt căutați. Doar cei vii sînt căutați”, în proza mea preferată: „O anumită nostalgie” de Maria Eugenia Ramos, senioarea antologiei).
O proză oferă o mostră de umor misterios-romantic (o femeie pleacă pe urmele unui evangheliar din Dublin pentru a-și întîlni marea dragoste convinsă că într-o viață anterioară lăsase indicii pe marginea manuscrisului), o alta ne dă un erotism inocent (o adolescentă descoperă plăcerile masturbării după ce e părăsită de iubit), iar într-o altă proză emanciparea feministă se manifestă printr-un act de exhibiționism deghizat în nebunie temporară (după ce scapă de un șef abuzator, o femeie se dezbracă și aleargă goală prin oraș).
Traducerile sînt bune.
