Cu o imaginație cinică trecută prin filtrul tandreții își scrie Codruța Simina poemele din tot ce-i suav produce tăieturi; e aici un amestec de reflexie lucidă și observație diafană prin care construiește cu multă subtilitate și minuțiozitate, în același timp, o schemă morală ce stă sub semnul luminii, al căutării ei, descifrată încă din primul poem: „doar viețile noastre secrete merită povestite până la final./ abia în ele trăim literar// iadul lor strecoară blândețea prin crăpăturile lumii/ îngerași ca florile de mină aurii, fisurând întunericul/ constanta lor singurătate/ ca un implant în roca neclară a secolelor/ în care vom rătăci orbi”, poemul vitruvian. E neobișnuită, sau prea puțin întâlnită în volumele de poezie apărute în ultimii ani, ideea asta a căutării cu încăpățânare a luminii/ frumuseții care se strecoară printre fisuri, urmărirea ei metodică, iar volumul Codruței Simina o bifează de la un capăt la altul printr-un discurs-reverie în care fragilitatea umană (în toate formele ei) e polarizată ca temă centrală a poemelor.
Asta nu înseamnă că avem de-a face cu niște texte cantonate într-o zonă pur reflexivă. Ce definește poezia Codruței Simina e tocmai capacitatea de a vorbi despre această fragilitate printr-un discurs deopotrivă tandru și dur (un soi de realism idealist, să-i zicem), extrem de cerebral (și atent la nuanțele și semnificațiile limbajului) și practic, împreună cu modul în care toată spaima asociată unui astfel de „proiect” e proiectată sub forma unui joc al oglinzilor care traduce tensiunea extincției; astea sunt mizele acestei poezii, în care depanarea reflexiv-abrazivă a singurătății și, mai ales, a promisiunii dragostei & bunătății, mereu intuite și căutate pe fundal, ia forma unei redempțiuni mai degrabă ironice: „cuvintele sunt porumbițe/ albe/ oasele lor dezghiocate/ umplute cu aer/ senzația de frig din cap// tristețea se ridică mereu la suprafață/ aerul cald/ îngăduința lucrurilor mărunte/ ironia insuportabilă a străduinței.// secretul: că nimic nu are sens,// că nici nimicul nu are sens.// lumina soarelui într-o zi banală de primăvară/ să nu asculți,/ să nu uiți/ să nu fii.// bucuria acestui fel de a exista/ lipsind/ deodată cu lumina”, tandrețe. Sau, la câteva poeme distanță, cu aceeași tăietură precisă, și cu o retorică atent supravegheată: „[…] cuvintele bune sunt stânci iar/ cuvintele rele pătrund prin lumina ochilor/ se replică/ dezvoltând eroarea –/ infinitul superb.// dacă vreodată/ toate celulele triste ar străluci ca luminițele de sărbători/ cancerul ar semăna cu o autostradă de lumină/ în trup/ un brăduț împodobit/ și înfipt în priză// spațiul în care continuă să existe/ amintirea căldurii/ pe pielea cadavrelor// numai mila, ca un șoricel gri și vesel,/ sapă cu lăbuțele ei drumuri/ la suprafață/ unde aerul e auriu și zemos/ și nu se termină niciodată.”, ideea că. Altfel spus, Codruța Simina știe să vorbească despre toate lucrurile astea fără să cadă în patos și retorism facil, redirecționându-le mai degrabă în direcția unui exercițiu de introspecție și autocunoaștere extrem de sincer și asumat cu reflexe vizuale puternic expresioniste.
Echilibrul ăsta al viziunii poetice se traduce atât tehnic, pentru că poemele din tot ce-i suav produce tăieturi țâșnesc destul de spontan, ca niște transmisiuni existențiale „la cald”, cât și prin maniera în care ele se strâng în imagini cristaline ale vulnerabilității care, tematic vorbind, acoperă o plajă destul de generoasă – despre limite ca părinte (poemul pentru fiica mea), lipsa unor semnificații coerente (în poemul titular) și neliniștea tradusă în simboluri și semne „tari” (poemul de primăvară), episoade biografice stranii, misterioase (un fluviu de săbii), trup, amintire și „dincolo” (când începi să te transformi într-o amintire), înțelegerea generală a lumii pornind de la cea „aleatorie” a sinelui (empire state simphony) sau, în fine, note despre conservare și extincție (nesfârșit), filiațiile acestei poezii sunt multiple. Peste toate operează privirea lucidă și în același timp inocentă a poetei, lentila care caută lumina și frumosul chiar și în zonele cele mai compromise. Încercarea asta neobosită face din textele Codruței Simina un spectacol solar, chiar dacă „flancat” la tot pasul de mici cazemate ale nonsensului și neputinței; cu un ochi bun deopotrivă pentru latura concretă, senzorială a lumii, cât și pentru nuanțele ceva mai imponderabile ale lumii, tot ce-i suav produce tăieturi e un reportaj excelent și, mai ales, necesar al umanității de azi.
E interesant cum, la paisprezece ani de la debut și după vreo cinci volume în urma cărora poezia ei și-a construit un „program” din luciditatea aproape clinică prin care filtra lumea din jur, Teodora Coman revine cu unul în care toată această mecanică a cerebralizării pare a fi departe de a se fi epuizat, ba chiar dimpotrivă. Predeterminat, apărut în colecția /pocket a Editurii ART, se citește ca o sinteză fină a întregului său proiect poetic – firul întins la maximum, nodul, mai exact, după multe încercări graduale de contracție.
Altfel spus, cu toate că cerebrală fusese dintotdeauna, poezia asta pare că a ajuns acum la o vârstă în care controlul inteligent al versurilor e mai activ ca oricând, că e mai concentrată și percutantă, că lovește mai scurt mai scurt și mai precis – un „serviciu” perfecționat în timp. În linii mari, poemele Teodorei operează cu aceleași instrumente și aici. Textele care alunecă scurt unul după altul, care prizează mici exerciții de ritm pe alocuri (vezi câteva poeme cu rimă, mai ales în prima pare a plachetei), verbele conjugate uneori la persoana a doua, rulate la foc continuu, succedate de pasaje confesive (o confesivitate), totul duce spre o voce de tip Trainspotting rafinată, care dictează ritmul manifest-rutinier din predeterminat: „extras din tot ceai învățat/ și aplicat greșit ai fost ba prea mult, ba prea puțin/ sau nu ai fost deloc// un pleaser indecis// insistă pe progres în condiții adverse/ prefă-te că evoluția trebuie să primeze/ în câmpul muncii și în sfera privată/ fără excepții fără excese// autodepășirea, cheia marilor succese// […] donează, nu pune sufletul pe tavă,/ disponibilitatea te duce în disperare/ te anulează// nu fi tu însuți,/ încă-i prea devreme,// exersează”. Senzația e că Teodora Coman scrie, de fapt, un singur mare poem aici, cu multă (auto)ironie, cu reflexe de detașare și implicare alternative (până în punctul în care cele două se confundă reciproc) și, în fine, cu o încăpățânare neobosită în a consemna punctele de neadecvare („corectez risipa, inadecvarea, megalomania/ pe vastul câmp referențial/ marcat de explorări, colonizări/ și înecat în elegie de bunăvoință sau cu de-a sila”).
Aș zice că asta e „specialitatea” poemelor ei, tensiunea asta corp-creier, alături de nevoia de sens, care în predeterminat proliferează simptomatic pe linie conceptuală, că de aici vin pasajele cele mai încărcate ale plachetei, din felul în care funcționează tot acest dublet simbolic atunci când e transpus în limbaj: „you’re at home in mo-man’s land,/ Tilda Swinton în cuboidul de sticlă din MOMA/ adormită în văzul tuturor// […] impasibilă ca întotdeauna, viața nu s-a cutremurat/ la tentativele de asalt,/ doar lumile mici și credințele din nou s-au destrămat/ la transferul din minte în limbaj,/ a field full of honesty overwhelming craftsmanship// nu arunc gunoiul până nu văd noi semne de viață/ din fructele răscoapte musculițe în survol la mica distanță”. Asta se traduce în felul în care Teodora Coman urmărește cu multă minuțiozitate (aproape tipicară i-aș zice) modalitățile de recalibrare a creierului, blocajul minții, în general, din postura de observator neîngăduitor al gesturilor, relațiilor și cazualităților care se nasc din obișnuințe și locuri comune, din limitare și nepăsare, și, în general, toate sinuozitățile de gândire, împotriva unei logici să-i zicem corporatiste a autodepășirii (cum ziceam, e multă ironie și autoironie fină în poemele astea). Toată această formulă lirică, înscrisă pe o linie morală delicată, mai degrabă intuită, deci nu explicită în demersul ei, duce, treptat, spre un soi de ecologie discretă și o pledoarie mocnită (dar care pe alocuri frizează saturația) pentru autenticitate, iar în punctul ăsta, predeterminatul Teodorei Coman închide un cerc perfect cu volumele mai vechi, pentru că asta e una din mizele constante ale poeziei ei, iar textele de aici nu se lasă mai prejos.
Semnalele schimbării sunt clare, însă, pentru că la capătul acestui „travaliu” analitic, acest „predeterminat” revine tot mai insistent în discurs și devine un soi de ariergardă a volumului: „urmează tranziția spre o nouă etapă incertă,/ și chiar dacă totul pare predeterminat,/ caut variabile ușor de invocat” vs. „conexiunile se fac mai lejer/ în lipsa simțului moral// cu adevărat/ totul este predeterminat,/ dincolo de bine și de rău/ în creativitatea dark”. Nu știu încotro va merge poezia Teodorei Coman de aici înainte, dar un lucru e sigur: toată această autocritică dură care e, până la urmă, poezia ei, în care ca cititor asiști la procesul laborios al fervorii cerebrale cu care punctează toate incongruențele, aproape la un extaz cerebral ce se produce la intersecția dintre personal, social și neuroștiințe, face din predeterminat punctul de maximă subțiere al întregului său parcurs poetic. Și tocmai de aceea, și cel mai încrâncenat, cu un control aproape chirurgical al versurilor, în toată această survolare convulsivă și tenace a limitelor, frustrărilor și spasmelor spiritului, cum extrem de puține sunt de găsit în poezia contemporană.
