Cred că face parte din firea umană să fim atrași mereu de protagoniștii unei întâmplări, reale sau ficționale, să descoperim cine este cel în jurul căruia se construiesc și se petrec toate, cine este cel care generează și determină evoluția acelui episod, cine este cel care ne captează și ne dirijează atenția, cine este pionul central al cărții/filmului/piesei de teatru, cel care fundamentează și motivează conflictul narativ, cine este cel care ne induce sentimentul de empatie și ne oferă prisma prin care să experimentăm evenimentele înfățișate. Personajul principal, așadar, e cel căruia îi acordăm credit spre a ne dirija și decide efectele acțiunilor din spațiul diegetic asupra noastră, a consumatorilor de artă, și cel a cărui perspectivă o acceptăm mai întotdeauna cu convingerea că este entitatea cea mai avizată să ne îndrepte înțelegerea și atenția spre esența textului sau a imaginii alese de noi; într-un fel, personajul principal, adică cel care generează acțiunea unei narațiuni, devine, cu acceptul nostru, al biblioconsumatorilor, în exemplele care urmează, un adevărat lider cu toate implicațiile pe care le presupune această calitate, anume, „un aspect strategic, analitic”, ca parte rigidă, respectiv, „un aspect personal, sensibil, creativ”, care să se refere la „motivație, caracter, maturitate, tărie de caracter, libertate, semnificație, creativitate, etică și valori, cultură, responsabilitate și autoritate, loialitate, angajament, sacrificiu, iubire, curaj, geniu, și alte calități”, ca parte flexibilă (Koestenbaum, 2008: 26-7). Alegerea protagonistului unui roman deseori dezvăluie intenția autorului de a găsi un conducător cu astfel de calități care să aibă control atât asupra propriei sale vieți ficționale cât și asupra modului în care cititorul explorează secvențele epice care i se prezintă, precum și asupra gradului de empatie dezvoltat de acțiunile eroului astfel desemnat.
Calități și strategii de lider
Ca orice alt personaj, secundar sau terțiar, personajul principal trebuie să impacteze cititorul prin modul în care își validează statutul de a fi „admirat sau contestat, moral sau imoral, bun sau rău”, prin abilitatea cu care își exteriorizează „potențialul de activitate și de desfășurare a excesului de energie și a excitabilității sale ca subiect” (Alexandrescu, 1985: 226), precum și prin exemplaritatea cu care își asumă și demonstrează competențele emoționale, asemenea Monicăi, ajunsă într-un moment de reflecție: „Acum, când stau la distanță de povestea noastră, o distanță în timp mult mai mare decât am anticipat vreodată, pot spune doar că în legătură cu noi doi nu mă înșelasem. Degeaba făcea el pe cinicul, era ceva profund bun în dragostea lui, doar că circumstanțele s-au opus happy-end-ului pe care-l pomeneam în mesaje […]; [după pierderea copilului] fără să o spună, a suferit și el în crescendo, ani la rând. Ca o mamă fără pui. E foarte rău când un bărbat se simte ca o mamă fără pui și mi se rupea inima văzându-l.” (Pârvulescu, 2024: 109-10) Asemenea unui influencer din social media, personajul principal al unui roman își dezvăluie personalitatea, prezența și autoritatea de a stabili o interacțiune directă cu celelalte personaje și cu cititorii prin angajamentul (auctorial, de fapt) de a păstra o anume condiție de excelență, de importanță, care îl obligă, prin definiție, să renunțe la „mediocritate pentru totdeauna” (pe tot parcursul povestirii) și să opteze pentru un mod de viață (ficțională) corect, care să „înnobileze spiritul uman” și să fie „sensul nostru de a viețui pe acest pământ” (Koestenbaum, 2008: 31); este modul de operare al migrantului, al băiatului din Bombay „care-și făurise o viață la Londra, printre englezi”, simțindu-se deseori „fără rost, chiar absurd […], blestemat de o dublă neapartenență”, sfârșind „într-un loc care nu era cel din care pornise”, dezrădăcinat, căci sinele putea înflori doar „într-un loc pe care-l știa bine, printre oameni pe care-i știa bine, respectînd obiceiuri și tradiții pe care el și comunitatea sa le cunoșteau și vorbindu-și propria limbă printre alții care făceau același lucru”; este efectul conștientizării condiției exilului, al felului în care sinele migrator, cel în care se transformase el prin plecare, „devenea, inevitabil eterogen în loc de omogen, căci aparținea mai multor locuri, mai degrabă multiplu decît singular, căci reacționa la mai multe feluri de a fi, și mai confuz decît era normal să fie.” (Anton, 2012: 67)
Competențele de lider al relatării pe care le are un protagonist îi conferă acestuia autoritatea de a dirija și de a angaja în acțiune întreaga distribuție de personaje și de a stârni și menține interesul cititorului pe tot parcursul textului prin felul în care oferă perspectivele sale asupra experienței narative, cel mai adesea prin inserarea unor momente emoționale semnificative. Talentatul Conte Aleksandr Ilici Rostov își supune posibilii curioși unui interval de mare sensibilitate pentru el, împărtășindu-le interesul său motivat pentru Sonata nr. 1 pentru pian de Mozart, „o compoziție încântătoare […] și foarte potrivită cu personalitatea fiicei lui. Prima mișcare avea ritmul pe care-l avea Sofia când venea acasă de la școală, la zece ani, cu nu știu câte de povestit. […] și turuia întruna […]. La mișcarea a doua, sonata trecea la un andante care semăna cu Sofia la șaptesprezece ani, când îi plăceau furtunile de sâmbătă după-amiază, ca să stea în biroul lor cu o carte în poală ori ca să asculte un disc la fonograf. La mișcarea a treia, cu pasul ei săltăreț și ritmul poantilist, aproape că o auzeai cum zburdă pe scările din hotel, la treisprezece ani, încremenind pe vreun palier când trecea cineva, apoi năpustindu-se mai departe.” (Towles, 2018: 429) Este o demonstrație a modului în care viziunea și prezența personajului principal poate influența, chiar domina, desfășurarea întregului fir narativ și rezoluția intrigii unui roman, fiind, de fapt, o demonstrație a inteligenței sale de lider.
Ordonatorul narațiunii
În postura sa de mandatar al corpusului narativ, un protagonist își etalează și exersează calitățile de lider, care, în accepțiunea teoreticienilor, întrunesc următoarele dimensiuni: viziune/perspectivă, curaj/asumare de riscuri, integritate/onestitate, modestie/„siguranță și încredere în sine care permit să recunoască valoarea altor oameni”, previziune/perspectivă/anticipație, precum și concentrare/„focalizare a energiilor și resurselor personale (sau corporatiste) spre cele mai importante arii”, respectiv, cooperare/„colaborare cu ceilalți” (Tracy, 2018: 32); sunt dimensiuni care dezvăluie spiritul creativ al eroului principal, precum și puterea exemplului și convingerilor sale personale, asemenea lui Juan care își împărtășește părerile cu Olympia (dar și cu cititorii), cum ar fi faptul că în America fotbalul „nu era numai un joc ci și un rit”, că „isprăvile de vitejie de pe teren deveneau prilej de descătușare colectivă a patimilor care se acumulaseră în răstimpul ultimei săptămâni de înfrigurate anticipări” (Linklater, 1969: 132) sau că educația populară este precară, „o condamn cu toată strășnicia. Nu numai că este ceva stupid […] dar însuși faptul de a recunoaște dorința de a te cultiva înseamnă să destăinui un complex de inferioritate […]. Educația îți întunecă vederea; îți tulbură digestia; îți strică caracterul; îți destramă mușchii; îți pătează tenul ; îți rărește părul; îți sapă curajul; îți minează rezistența; și-ți mistuie sufletul nemuritor.” (228)
Inteligența de lider al narațiunii îi impun protagonistului responsabilitatea unui organizator de momente emoționale care să aibă un efect semnificativ atât asupra personajelor „partenere” cât și asupra cititorului, așa cum se confirmă în pasajul rememorării profesoarei Elizabeth Finch de către fostul ei student Neil în conversația cu prietena lui, Anna: „Mai ții minte ce-a spus la primul curs? Ceva de genul «s-ar putea să nu fiu cea mai bună profesoară pentru toți». A fost pentru tine și pentru mine. Dar nu și pentru unii dintre ceilalți. Ei voiau ceva mai tradițional. Date, nume, fapte. Sigur, au fost nedumeriți din capul locului, dar pe urmă ea a devenit… destabilizatoare” pentru că, așa cum admite și Anna, „mi-a pus mintea pe moațe, m-a făcut să regândesc mereu, a făcut să-mi explodeze stele în cap”, concluzionând că „profesorul care te inspiră e mai degrabă un mit comod” (Barnes, 2022: 202-3).
În virtutea competenței atribuite de autorul său, anume, acea de a menține și dirija atenția și emoțiile potențialului lector pe tot parcursul povestirii, personajul principal trăiește (chiar dacă fictiv) o constantă confruntare de a rămâne fidel intenției auctoriale pe de o parte, iar pe de alta, de a-i oferi primului, chiar cu generozitate, indicii de a-și găsi și defini propriile descoperiri și concluzii, rezultate din interacțiunea cu textul literar; este exact misiunea încredințată oricărui protagonist pentru ca acesta să își poată demonstra competența de lider , acea competență care subliniază că a fi lider înseamnă „să ajungi acolo unde ți-ai propus să mergi”, combinând „individualitatea și comunitatea” (Koestenbaum, 2008: 203), implicate în acest proces complex.
Referințe
Alexandrescu, Ion, 1985, Persoană, personalitate, personaj,Iași: Junimea, Colecția Humanitas;
Anton, Joseph, 2012, Salman Rushdie, Iași: Polirom (trad. Dana Crăciun);
Barnes, Julian, 2022, Elizabeth Finch,București: Nemira (trad. Radu Paraschivescu);
Koestenbaum, Peter, 2008 (2006), Liderul – fața ascunsă a excelenței. O filozofie pentru lideri,București: Curtea Veche Publishing (trad. Dana-Ioana Chiriță);
Linklater, Eric, 1969 (1931), Juan în America, București: Editura pentru Literatură Universală (trad. Dan A. Lăzărescu);
Pârvulescu, Ioana, 2024, Aurul pisicii,București: Humanitas;
Towles, Amor, 2018 (2016), Un gentleman la Moscova, București: Nemira Publishing House (trad. Dana Ionescu);
Tracy, Brian, 2018 (2010), Cum conduc cei mai buni lideri. Tehnici testate pentru a verifica la maximum potențialul uman, București: Curtea Veche Publishing (trad. Marius Chitoșcă).
