A devenit aproape o modă în literatura contemporană să se scrie despre fragilitatea ființei umane. Tot mai multe volume își construiesc discursul din rezonanțele traumelor intime, ale eșecurilor afective sau ale fisurilor identitare. Când autorul recurge și la stilul confesiv, când avem de-a face cu narațiunea homodiegetică, opțiunea narativă pare să urmărească introducerea – de multe ori forțată – a unei autenticități de genul cafelei instant: cititorul este invitat să fie convins că se află în fața unei experiențe trăite nemijlocit, că asistă la expunerea sinceră a unei răni încă purulente. Numai că (falsa) autenticitate pe care se mizează pentru a media pozitiv receptarea e departe de a coincide întotdeauna cu autobiografismul sau cu exhibarea vulnerabilităților. Există, evident, excepții de tot notabile, unele chiar cărți excelente (Bogdan-Alexandru Stănescu cu Abraxas, Adrian Schiop cu Soldații. Poveste din Ferentari, Maria Orban cu Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, Dan-Liviu Boeriu cu Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare, și aș mai putea adăuga, se-nțelege, câteva alte nume), dar și multe rețetare de suferit la vedere care mai bine nu părăseau sertarele autorilor.
Tocmai de aceea trebuie subliniat încă de la început ceea ce-l diferențiază pe Mircea Pricăjan de acest tip de literatură: în proza lui adâncimile sau ratările ființei umane nu se nasc prin confesiune, ci prin subtilitatea cu care realul este lăsat să alunece spre mister și, invers, misterul este readus brutal la concret. Volumul de proze scurte Instinct de supraviețuire nu este o carte despre netrăinicie în sensul comun al termenului, ci despre mecanismele prin care omul încearcă să locuiască într-o lume aflată permanent între vrajă și absența acesteia. Personajele nu trăiesc doar experiențe-limită, ele oscilează între momente în care existența pare să capete o aură aproape magică și momente în care această aură este spulberată de o revelație dureroasă. Tocmai această pendulare între vrăjire și dezvrăjire conferă volumului profunzime și autenticitate, iar Mircea Pricăjan nu construiește himere individuale pentru a le celebra stilistic apoi.
Dacă Max Weber[1] definea dezvrăjirea (în alte traduceri desacralizarea) lumii ca procesul prin care realitatea își pierde caracterul magic și devine explicabilă prin rațiune, literatura lui Mircea Pricăjan sugerează contrariul: omul nu poate trăi exclusiv într-o lume dezvrăjită. Chiar și atunci când realitatea distruge o iluzie, apare imediat nevoia unei alte vrăji care să umple golul rămas. De aceea, volumul poate fi citit ca o succesiune de mișcări alternative între construirea și destrămarea sensului, între fascinație și luciditate, între dorința de a crede și obligația de a accepta realitatea.
În prozele sale, vrăjirea nu apare prin intervenția spectaculoasă a fantasticului. Nu există miracole evidente și nici rupturi radicale ale realului. Mircea Pricăjan preferă o strategie mult mai subtilă. Magicul se insinuează în cotidian, se naște dintr-o privire, dintr-o obsesie, dintr-o întâlnire întâmplătoare sau dintr-o proiecție afectivă. Personajele nu pătrund într-o altă lume, ci ele transformă lumea în care trăiesc într-una miraculoasă. Tocmai de aceea dezvrăjirea este atât de dureroasă: ea nu distruge doar o iluzie, ci și o modalitate de a locui și de a te locui.
Acest mecanism este vizibil mai cu seamă în proza care dă titlul volumului. Experiența lui Toma pare inițial una profund realistă: o poveste de dragoste eșuată, o despărțire și dificultatea de a accepta pierderea. Numai că iubirea nu rămâne niciodată la nivelul concretului. Horiana încetează să fie o persoană și devine o proiecție. Toma nu iubește femeia reală, ci imaginea pe care și-o construiește despre ea. În acest moment începe vrăjirea. Horiana este ridicată deasupra propriei condiții, transformată într-o apariție aproape mitologică, într-un ideal care organizează întreaga existență a protagonistului. Fascinația nu este foarte diferită de experiența religioasă: lumea capătă sens prin existența unei figuri centrale investite cu puteri extraordinare.
Momentul în care adevărul iese la suprafață produce una dintre cele mai puternice dezvrăjiri din volum. Imaginea idealizată se fisurează. Toma descoperă diferența dintre femeia reală și femeia imaginată. Cu toate astea, vraja nu dispare complet. Ea continuă să existe sub forma nostalgiei, a incapacității de a renunța la ceea ce a fost proiectat cândva asupra realității. În locul Horianei apare sirena, figură simbolică și fantastică, dezvăluind una dintre ideile care marchează proza din Instinct de supraviețuire: omul nu este o ființă care trece de la vrajă la luciditate ca și cum ar închide, simplu, o ușă în urma sa, ci o ființă care oscilează permanent între cele două stări. Sirena devine astfel expresia perfectă a revrăjirii lumii. După ce realitatea spulberă un ideal, imaginația produce altul. Dezvrăjirea nu conduce la împăcare, ci la căutarea unei noi forme de mister. Nu adevărul ne susține existența, pare să sugereze prozatorul, ci capacitatea de a investi adevărul cu sensuri care îl depășesc.
„Toma nu i-a dat drumul însă, deși era conștient că o va face pînă la urmă. În schimb, și-a strîns sirena zbuciumată și mai tare la piept și a încercat să apropie buzele de capul ei, să o sărute, poate, ori poate doar ca să îi șoptească ceva la ureche. S-ar fi mulțumit și numai cu o declarație, măcar atît să ducă acea făptură fabuloasă cu ea în lumea ei străină, măcar atîta consolare să aibă și el, în toate zilele pe care le mai avea de trǎit în lumea lui la fel de strǎină. Era la cîțiva centimetri de urechea ei dreaptă și i-ar fi spus că doar ea există și va exista vreodată pentru el, cînd sirena, acum în apă pînǎ la piept, s-a smucit o dată tare, i s-a smuls din brațe brutal, lovindu-l în același timp cu coada peste fațǎ. În secunda de năuceală care a urmat, a reușit sǎ și disparǎ în apa tulbure.
Buimac, simțindu-se trǎdat, Toma a început sǎ plîngă înfundat în timp ce pe mal au izbucnit uralele și aplauzele […].”
O altă formă a vrăjirii apare în Frumoasa nebună a micului oraș. Grațiela este una dintre cele mai enigmatice prezențe din volum. Încă de la prima apariție, ea refuză să se lase explicată. Comunitatea o etichetează, încearcă să o încadreze, să îi ofere o definiție stabilă, însă personajul scapă permanent oricărei încercări de clasificare. Tocmai această imposibilitate de a fi redusă la câteva trăsături produce vraja.
Parfumul, aparițiile nocturne, comportamentul imprevizibil și capacitatea de a provoca fascinație creează impresia că ea aparține simultan realului și irealului. Nu este întâmplător faptul că cei din jur o percep mai degrabă ca pe o prezență decât ca pe o persoană. Dar, și aici, Mircea Pricăjan evită soluțiile simple. Grațiela nu este doar o apariție misterioasă. Biografia ei, marginalizarea socială și incapacitatea comunității de a o înțelege introduc un proces de dezvrăjire. În spatele aurei enigmatice apare drama unei ființe vulnerabile. Misterul începe să capete explicații. Năluca devine om. Însă exact când cititorul este pregătit să accepte această dezvrăjire, finalul redeschide spațiul incertitudinii. Dispariția cuplului și reapariția sa într-un film promoțional transformă din nou realitatea în mister. Cred că putem vorbi chiar de eleganța gândirii narative a lui Mircea Pricăjan: dezvrăjește suficient cât să creeze luciditate și revrăjește suficient cât să păstreze fascinația.
„Nu voiam să-mi spună adevărata poveste a fetei, nu-mi păsa nici dacă o știa măcar el. Frate, de aici ești pe cont propriu, aș fi vrut să-i zic în ziua nunții, pentru efectul dublului sens. În schimb, i-am urat toată fericirea din lume și mi-am îndeplinit cu rigoare funcția de naș. Față în față, Grațiela părea într-adevăr o persoană agreabilă. Poate că mă înșelasem în privința ei, la fel cum atîta vreme mă înșelasem în privința lui.
Înaintea nunții am căutat pe YouTube filmulețul acela de prezentare a orașului. L-am urmărit cu toată atenția, cadru cu cadru, secvență cu secvență. Cînd s-a terminat, l-am pus din nou. Același rezultat. Am chemat-o pe Alexa și ne-am uitat la el împreunǎ. Nimic. Cuplul dispăruse, strada era pustie. Fusese vreodată acolo?
Alexa nu își amintea.”
Această mișcare continuă între cele două registre apare și în celelalte proze ale volumului. Poate cea mai tulburătoare dialectică apare în Vlog 173. Lumea, dominată de imagine și expunere, pare să producă propria formă de magie. Viața devine spectacol, iar experiențele sunt transformate în narațiuni publice. Cuplul de vloggeri trăiește într-un univers al vizibilității continue, într-o realitate filtrată și permanent reinterpretată. Pierderea destramă însă această construcție. Moartea introduce cea mai radicală dezvrăjire posibilă. Nici imaginea, nici tehnologia, nici spectacolul nu mai pot ascunde adevărul dispariției. Și totuși, din nou, Mircea Pricăjan refuză concluziile definitive. Dialogul cu absența, fidelitatea față de cel dispărut și persistența memoriei transformă doliul într-o formă de revrăjire. Cel absent continuă să existe prin relația pe care supraviețuitorul o menține tocmai cu absența.
Gândite împreună, prozele volumului Instinct de supraviețuire compun o adevărată fenomenologie. Personajele nu caută doar să supraviețuiască pericolelor exterioare, ci și pierderii sensului. De fiecare dată când realitatea devine prea dură, apare tendința de a o investi cu mister. De fiecare dată când misterul amenință să devină iluzie totală, intervine dezvrăjirea.
În fond, adevărata miză a cărții nu este supraviețuirea biologică, ci supraviețuirea simbolică. Cum continuă omul să trăiască după ce iubirea se destramă? Cum poate accepta fragilitatea fără să cadă în disperare? Cum poate suporta realitatea fără să renunțe la capacitatea de a visa? Aceste întrebări traversează întregul volum și explică unitatea lui profundă.
Originalitatea lui Mircea Pricăjan constă tocmai în refuzul de a alege între vrajă și luciditate. Literatura sa nu glorifică iluzia, dar nici nu transformă desacralizarea într-un ideal. Omul are nevoie de amândouă. Are nevoie de adevăr (cel dur, cu care nu poți negocia, cum e adevărul științific) pentru a nu se pierde, însă și de mister, pentru a putea continua. Între aceste două forțe se desfășoară existența personajelor sale, în unul dintre, cu siguranță, cele mai bune volume de proză scurtă românească din ultimii ani.
Până la capăt, Instinct de supraviețuire poate fi citit ca o carte despre imposibilitatea unei lumi complet lipsite de magic. A unei lumi total raționale. Chiar și atunci când realitatea distruge fantasmele, ceva continuă să reziste: dorința de sens, nevoia de fascinație, capacitatea de a transforma banalul în experiență revelatoare. De aceea, personajele lui Mircea Pricăjan nu sunt doar supraviețuitoare ale unor accidente afective ori existențiale, ele sunt și supraviețuitoare ale dezvrăjirii. Iar adevărata lor victorie constă în faptul că, după fiecare evaporare a unei iluzii, găsesc puterea de a imagina o altă formă de vrajă prin care lumea să rămână una cu sens.
[1] „Asta înseamnă însă desacralizarea [Entzauberung] lumii. Noi nu mai avem nevoie să apelam la mijloace magice pentru a domina spiritele sau a le implora, așa cum făcea sălbaticul pentru care aceste forțe existau. Acele mijloace au fost înlocuite de mijloace tehnice și de calcule. lată care este, înainte de toate, semnificația intelectualizării ca atare.” (Omul de știință și omul politic, Humanitas, București, 2011.) Nu e aci locul să dezvoltăm, trebuie însă să spunem că pentru Weber, prin „dezvrăjire”, lumea devine tot mai inteligibilă și controlabilă, însă tocmai acest proces încetează să mai ofere răspunsuri evidente la una dintre întrebările care contează cel mai mult— pentru ce merită să trăim? Desacralizarea nu este doar o victorie a rațiunii, ci și drama spirituală fundamentală a modernității.
