„Drumul în acest caz e de la concret spre abstract. Nu un nod existențial în general – tragicul, sau destinul, sau seducția, sau, iată, specia umană însăși – e punctul de plecare. Ci, mereu, experiența mea de viață.” Așa își deschide Gabriel Liiceanu În singurătatea minții mele. Asta, după ce vreme de secole filosofia a privit experiența drept ceva impur, pasabil, de depășit repede pentru ca gândirea să ajungă la esență, la aristotelicul τὸ τί ἦν εἶναι. La Gabriel Liiceanu ideea nu se (mai) ivește într-un vid aseptic, ci poartă cu ea urmele vieții care a făcut-o posibilă. Experiența devine materia primă a filosofiei: singurătatea, iubirea, frica, moartea sau întâlnirea cu celălalt preced reflecția și o provoacă. Biograficul încetează să fie accidentul de care filosoful e nevoit să se elibereze pentru a ajunge la universal, ci este chiar locul în care universalul poate fi descoperit, iar „singurătatea minții” nu înseamnă izolarea gândirii de lume, ci tocmai spațiul interior în care ceea ce a fost trăit este reconstruit ideatic.
Aici începe, cu siguranță, încă o despărțire a lui Liiceanu de Constantin Noica: nu de Noica în întregime, pe care continuă să-l evoce drept model al unei existențe dedicate gândirii, ci de încrederea acestuia în autonomia conceptului. Dacă Noica urmărea edificarea unei culturi a categoriilor gândirii, Liiceanu pare interesat acum de ceea ce am putea numi o cultură a experienței înțelese. Diferența este discretă, dar importantă. Conceptul nu mai este ținta ultimă a reflecției, ci instrumentul prin care viața ajunge inteligibilă.
Această (a câta?) despărțire începuse însă cu multă vreme în urmă, pe când, aș zice, nici Liiceanu nu era pe deplin conștient de ea. Încă din Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975), experiența umană furnizează pentru gânditor materia reprezentărilor intelectuale: tragicul se naște din confruntarea ființei conștiente cu propria finitudine și este ridicat, prin analiză fenomenologică, la rigoarea unei „teorii a limitei”. Două decenii mai târziu, Cearta cu filozofia (1992) radicalizează această orientare, punând sub semnul întrebării autonomia unui discurs filosofic care riscă să se închidă în propria abstracție. Liiceanu mărturisea că își dorește o filosofie capabilă să depășească simpla cultură de „aparat” și să dea naștere unui „personaj care a învățat să gândească pe cont propriu”. Recunoștea, totodată, că această încercare rămâne „o ceartă fără întoarcere” și că rezultatul ei poate fi până la urmă „conștiința unui eșec”.
În singurătatea minții mele reprezintă, din această perspectivă, punctul de sosire al unui drum îndelungat: nu experiența trebuie abandonată pentru ca gândirea să atingă ideea, ci conceptul trebuie surprins în chiar procesul nașterii sale. Biograficul nu mai este impuritatea gândirii, ci solul ei.
Dacă în 1992 accentul cădea pe ruptura față de filosofia redusă la sistem și limbaj specializat, în În singurătatea minții mele aceeași opțiune este dusă până la ultimele ei consecințe. Filosofia nu mai este definită prin forma discursului, ci prin exercițiul conștiinței. Gândirea nu este niciodată, pentru Liiceanu, o simplă facultate intelectuală; ea este o formă de responsabilitate. A gândi înseamnă a refuza ca experiențele să rămână brute, a nu accepta ca propria viață să fie consumată înainte de a fi înțeleasă. Biografia unui om nu este alcătuită doar din ceea ce i s-a întâmplat, ci și din ceea ce a reușit să înțeleagă din ceea ce i s-a întâmplat. Dacă experiențele se cer înțelese „înainte de a fi uitate”, reflecția nu are doar funcția de a conceptualiza, ci și pe aceea de a salva ceea ce viața este pe cale să piardă. „Viața gândită” este o existență recuperată din curgerea timpului prin actul înțelegerii. Filosofia apare și ca o formă de rezistență împotriva uitării: ea nu oprește timpul, dar împiedică experiența să se dizolve.
Forma fragmentară a cărții urmează ritmul firesc al gândirii. Viața însăși nu ni se livrează ca sistem ci vine spre noi prin întâlniri, amintiri, lecturi, conversații, iubiri, indignări și revelații, iar unitatea acestora nu este nici cronologică, nici tematică, ci este dobândită doar de conștiința care reușește să le adune și să le interpreteze organic.
Dar cum se transformă viața în „viață gândită”? Liiceanu notează că filosofia s-a închis adesea într-un limbaj rezervat inițiaților, fascinat de abstracție și de prestigiul conceptului. De aici și „cearta” lui cu filosofia. A renunța la jargon nu înseamnă însă a renunța la gândire. Dimpotrivă. Termenul Popularität numește tocmai această ambiție: a „spune simplu tot ce e complicat”, fără ca limpezimea să fie obținută cu prețul renunțării la profunzime. În singurătatea minții mele concretizează acest deziderat: este jurnalul unei conștiințe aflate în dialog cu ea însăși și cu marile texte ale culturii europene. Filosofia nu mai apare ca o construcție conceptuală închisă, ci ca practică zilnică a discernământului.
Una dintre ideile aproape obsesive ale lui Gabriel Liiceanu este aceea că libertatea nu există fără discernământ. Omul nu este cu adevărat liber dacă nu este capabil să judece, iar judecata nu înseamnă doar emiterea unei opinii, ci și asumarea responsabilității pe care o aduce cu sine. După mai bine de trei decenii de la Apel către lichele, Liiceanu revine asupra propriului comportament și recunoaște tensiunea dintre omul privat și figura publică pe care intervențiile sale în cetate au construit-o. După fiecare ieșire vehementă, ajungea să se întrebe cine este cu adevărat: eul domestic, timid și rezervat, sau eul public, combativ și acuzator.
„Ce să mă mai mir atunci că, imediat după ce aveam o ieșire de-asta nelalocul ei, îmi deveneam cu adevărat nesuferit. În adâncul meu afectiv ceva neclar mă zgândărea de fiecare dată după ce ridicam, acuzator, glasul. Era absolut limpede de ce, după fiecare ispravă de-asta, odată ajuns acasă mă simțeam o vreme tare rău. Nu mai știam cine sunt. «Eul meu nr. 1», cum îl numea Jung, eul ăla domestic-cuminte, timid, rușinos și bine-crescut – nu-și recunoștea «eul 2», pe cel public arogant, vehement și hărțuitor. Cine eram eu să judec? E drept că, la un moment dat, după ce citisem și recitisem Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, aflasem cum trebuie și cum nu trebuie înțeleasă vorba lui Isus, cea cu ridicatul pietrei, care-l are în vedere doar pe cel ce se consideră îndreptățit s-o ridice, el considerându-se, fără nici un temei, nepătat moral. În schimb, poți să judeci, spunea Steinhardt, ba chiar ești obligat s-o faci, dacă judecata ta se referă la «interesele comunității».” (p. 197)
Dincolo de trimiterea la dedublarea între „eul domestic” și „eul public”, mărturisirea mută problema într-un plan mai adânc. Suntem obligați să răspundem la două probleme: nu numai dacă avem dreptul să-i judecăm pe ceilalți, ci cum putem judeca fără să ne instalăm în iluzia propriei superiorități morale. Libertatea exprimării nu suspendă obligația autoexaminării. Dimpotrivă, cu cât judecata asupra celuilalt este mai severă, cu atât examenul propriei conștiințe e necesar să fie mai exigent.
Se vede aici continuitatea cu Cearta cu filozofia, dar și modificarea de poziționare produsă în timp. În Cearta cu filozofia, responsabilitatea filosofului avea în vedere mai ales limbajul și trecerea lui către cititor; aici ea este interiorizată și se ajunge de fapt la obligația conștiinței de a-și cerceta propriile judecăți înainte de a le rosti public. Curajului de a numi răul atunci când acesta amenință viața comunității e obligatoriu să-i corespundă curajul, mult mai dificil de obținut, de a te supune pe tine însuți aceleiași judecăți.
Precum în toate cărțile care o preced, și în În singurătatea minții mele Liiceanu distinge între gândirea profesionistă, proprie filosofiei și științei, și ceea ce numește „demnitatea gândirii”. Aceasta din urmă nu cere specializare academică, ci acel grad de autonomie intelectuală care îl împiedică pe om să fie manipulat, prostit sau transformat într-un „idiot util”. De aici și importanța acordată în acest volum limbajului. Gramatica nu este simplă corectitudine formală, ci o școală a discernământului: a pune ordine în propoziție înseamnă, într-un sens mai adânc, a pune ordine în gândire. Sunt reluate, de fapt, gânduri și teme din Nebunia de a gândi cu mintea ta, al cărei motto este un citat de tot semnificativ dintr-o scrisoare apărută în Epistolar.
„Să înveți să gândești. Acesta e lucrul pe care am sperat să-l învăț de la Noica. Într-o lume în care se gândește plat, șters, impersonal, deci într-o lume în care nu se gândește deloc, ceea ce-ți poți dori mai mult decât orice este nebunia de a gândi pe cont propriu.”
Între Nebunia de a gândi cu mintea ta și cartea de acum se produce însă o deplasare de accent. În primul volum domina îndemnul la independență intelectuală, aici interesul cade asupra condițiilor care o fac posibilă: disciplina limbajului, ordinea interioară și exercițiul discernământului. Prostia supraviețuiește culturii și acumulării de cunoștințe, pentru că ea nu este incapacitatea de a gândi, ci refuzul de a suporta efortul gândirii. În acest sens, ea se transformă într-o formă de abandon al libertății. Abandonul nu rămâne niciodată exclusiv privat, personal. O societate alcătuită din oameni care renunță la judecata proprie capătă o profundă vulnerabilitate în fața propagandei, a limbajului ideologic și a autorităților care pretind să gândească în locul lor. Apărarea libertății începe, pentru Liiceanu, cu apărarea demnității gândirii.
Dar problema libertății nu se oprește la independența judecății. Spre finalul cărții, Liiceanu o împinge către limita ei ultimă: poate libertatea să decidă nu numai cum trăim, ci și dacă mai trăim? Reflecția asupra morții apare târziu în volum, după meditațiile dedicate culturii, istoriei, conviețuirii și propriei biografii, cuprinzând și un palier pe cât de simplu, pe atât de abraziv intelectual: este necesar oare ca viața să fie trăită cu orice preț? Sunt discutate posibilitatea rezilienței, a reluării existenței după eșec și a obligației de a continua, fără a fi însă evitate situațiile-limită în care omul ajunge să creadă că nu mai există nicio ieșire.
„Dacă n-am putut hotărî în privința intrării mele în lume – suferind astfel supremul afront la adresa mea ca ființă liberă –, nimic și nimeni nu mă poate împiedica să hotărăsc în privința desprinderii mele de ea, afirmându-mi, în extazul aneantizării, libertatea recucerită.” (p. 358)
Liiceanu nu tranșează dilema moral, ci o împinge către consecințele ei filosofice. Kirillov și Cioran oferă două răspunsuri radical diferite. La Kirillov, personajul din Demonii lui Dostoievski, libertatea se consumă în act: omul care nu și-a putut hotărî intrarea în lume revendică dreptul de a hotărî asupra ieșirii din ea. La Cioran, decisivă nu mai este sinuciderea, ci posibilitatea ei. Liiceanu citează formularea potrivit căreia „ideea de sinucidere este o idee pozitivă, pentru că face viața suportabilă” (Itinerariile unei vieți). Într-un caz, libertatea se dovedește prin act; în celălalt, prin conștiința posibilității lui.
Reflecția asupra morții nu se reduce însă la problema sinuciderii. Într-un fragment consacrat îmbătrânirii, Liiceanu descrie momentul în care aniversarea celor optzeci de ani îl obligă să conștientizeze definitiv apropierea sfârșitului. Imaginea bătrâneții care „a rămas cu mine” și metafora „carcasei” care începe să scârțâie exprimă nu doar uzura biologică, ci și modificarea raportului cu timpul.
„Când Horia a strigat, plin de entuziasm și de bune intenții sărbătorești […] «Gabriel a împlinit 80 de ani!» m-a bătut în cuiele bătrâneții. Până atunci, cam de la 60 de ani (asta a fost vârsta până la care fusesem nemuritor), trăisem «în nici o vârstă», într-o nesimțită curgere a timpului. […] Dar din ziua acelei aniversări festive, bătrânețea a rămas cu mine. […] Și, ce straniu, din clipa aceea, ca la un semn, carcasa a început să scârțâie. Acvilonul se pornise, dădea ușa de perete cu zgomot și o închidea apoi trântind-o. Nu se anunța vreme bună.” (p. 305)
Și totuși, imediat după această confruntare cu bătrânețea, Liiceanu schimbă registrul. Pornind de la procrastinare – de la copilul care amână învățatul până la omul care amână „cea mai importantă carte a vieții sale” –, reflecția asupra sfârșitului se transformă într-un îndemn la a gândi, indiferent de vârstă, mai departe. Cuvintele lui Noica, „sfârșitul trebuie să te prindă în plină detentă”, luminează retrospectiv întregul pasaj.
Toate aceste teme – libertatea, judecata, prostia, bătrânețea, moartea – se varsă, ca niște curgeri de apă, către aceeași exigență: apărarea demnității persoanei prin exercițiul gândirii. În singurătatea minții mele este, în fond, o meditație asupra fidelității față de sine. Dacă volumele anterioare construiau instrumentele conceptuale prin care existența putea fi înțeleasă, aici aceste instrumente sunt puse la încercare de biografie: reflecția filosofică devine o hermeneutică a propriei existențe. Drumul început pornind de la experiență și trecut prin concept, se întoarce astfel către viață. În asta constă, în cele din urmă, „demnitatea gândirii” din titlul acestor pagini: nu în performanța de a construi concepte, ci în curajul de a-ți supune viața exigențelor lor.
