De ceva vreme, când vine vorba de feminism – sau, mai curând, atunci când vine vorba despre problemele, nedreptățile, durerile, în definitiv, pe care feminismul încearcă să le micșoreze considerabil (căci până la dispariție e mult de mers) –, gândesc în termeni ceva mai abstracți, care firește că ajung să se traducă în cele mai puțin abstracte acțiuni, ceea ce nu-mi dau seama cât e de fericit sau de potrivit. Mă gândesc cam așa: este împiedicarea, uneori conștientă, și deci profund malițioasă, alteori inconștientă, dar la fel de crudă, dacă nu și mai și, a femeilor de a răspunde în deplină libertate la chemările lumii, orice vibrație ori formă ar lua ele. Vă puteți gândi la orice aici. E o formă de strangulare a oricărei tentative de dialog, e o formă de mutilare simbolică, sau nu chiar, a unui mod de a fi în lume. Împiedicare, spuneam pe de o parte, pedepsire, pe de alta, atunci când răspunsul reușește totuși să se nască și să plece înapoi către lume. Cu lentila asta am început să citesc, în mare, cartea franțuzoaicei Mona Chollet, Vrăjitoare. Puterea de temut a femeii rebele, tocmai ca să văd cum ar arăta cel de-al doilea scenariu pe care l-am amintit mai sus. Numai cu jumătate de gură și cu glas mic v-aș putea spune c-am găsit ce căutam, însă.
Mi-a amintit, în treacăt fie spus, de un poem la care mă întorc adesea al lui Emily Dickinson, They shut me up in Prose, și care cred că cere să fie amintit aici, la începuturi: They shut me up in Prose –/ As when a little Girl/ They put me in the Closet –/ Because they liked me „still” –// Still! Could themself have peeped –/ And seen my Brain – go round –/ They might as wise have lodged a Bird/ For Treason – in the Pound –// Himself has but to will/ And easy as a Star/ Look down opon Captivity –/ And laugh – No more have I –.
Revin. Chollet pleacă, de nu cumva v-ați dat deja seama din titlu, de la acest moment specific din tenebroasa noastră istorie, cea a vânătorii de vrăjitoare, care, departe de a fi ceva rizibil, îndepărtat, dacă nu chiar dând o impresie fictivă, este pentru autoarea franceză un eveniment care ar merita mai multă atenție și investigație, fiindcă – sugerează ea – e un soi de vârf de lance a ceea ce înseamnă pedepsirea femeii rebele, care a avut bătaie așa de lungă c-am putea-o recunoaște și în contemporaneitate. În fine, rebeliunea asta e relativă la contextele istorice și psiho-mentalitare în care se desfășoară, dar tot rebeliune rămâne și ca orice ieșire din normă cere a fi înăbușită de cei care s-au luptat nu doar să aibă puterea, ci și s-o păstreze, nu-i așa? Așa încât cartea nu se rezumă la creionarea acestei istorii, care e oricum scurtă (nu musai istoria în sine, ci povestirea ei), ci e interesată să vadă ce moștenire au lăsat acești vânători în Europa și în Statele Unite ale Americii – n-am greși dacă am numi cartea asta o carte a moștenirilor și a noilor chipuri ale unor strămoși (de care ne este rușine, în ciuda senectuții lor epocale). Totuși, imaginea asta a vrăjitoarei numai deschide textul, ca mai apoi să se transforme într-o prezență evanescentă și vaporoasă, care însoțește argumentația numai în spirit, ca o călăuză discretă, să zicem.
Cel puțin asta îmi imaginez că a încercat Chollet să facă.
Odată depășit (textual) acest moment, atenția se va îndrepta, în primul capitol, spre „lovitura dată tuturor dorințelor de independență feminină”, adică lovitura dată celibatarelor și văduvelor, care, în capitolul al doilea, își mută accentul pe femeile care nu au sau nu își doresc copii (și automat luând în seamă și problematica avortului), deci pe maternitate și non-maternitate. Ea merge încă și mai departe aici, aducând în discuție cazurile femeilor care își manifestă regretul de a fi avut copii. Capitolul al treilea are în centru figura femeilor vârstnice, înțeleptele cărunte, a căror bătrânețe rămâne în imaginarul colectiv ca fiind inerent urâtă și amenințătoare. Bătrânețea feminină devine în Occident imaginea preferată a abjecției, după cum ne spune Antonio Dominguez Leiva. Și, spre final, în cel de-al patrulea capitol, ceva mai îndrăzneț poate decât capitolele precedente, vorbește despre „aservirea femeilor necesară instaurării sistemului capitalist” (preluând o teorie din Caliban and the Witch. Women, the Body and Primitive Accumulation, care-i aparține Silviei Federici) și, chiar mai mult decât atât, discută despre nașterea unei științe arogante, care dacă nu anulează, atunci marginalizează puternic femininul, considerându-l prea irațional, isteric și excesiv de emoțional. Un soi de apus al vindecătoarelor și al moașelor, de pildă. Astea sunt direcțiile pe care o apucă autoarea noastră și nu m-ascund spunându-vă că m-am pierdut de multe ori în pânza acestor drumuri care păreau că se bifurcă la nesfârșit și cărora nu de puține ori nu le-am putut urmări logica ideatică, care cred că, măcar din când în când, rămânea obscură chiar și față de sine însăși. Dificultatea, de cele mai multe ori, a ținut și de logica combinatorie a volumului – e genul acela de aglomerație excesivă care tulbură în loc să limpezească sau să nuanțeze. O fi fost o chestiune de ambiție, o fi fost lăcomie, asta nu mi-e foarte clar nici acum.
În linii mari, reținerea mea e una mai degrabă structurală, iar suspiciunile mele se îndreaptă spre modul în care Mona Chollet înțelege să își construiască argumentul, fiindcă el este pe alocuri ușor beteag și împrăștiat, întrucâtva lăbărțat, uitându-și parcă punctul de plecare sau nefiind sigur unde trebuie să ajungă. Amnezia asta, mi-aș da singură voie să spun, vine dintr-o dorință de exhaustivitate sau de apropiere de ea (și care cred că e doar cealaltă față a unei datorii morale & emoționale resimțite de autoare), care ajunge la noi sub forma unor invocări repetate a cât mai multor situații în care femeile au avut și au în continuare de suferit din niște motive de altminteri ridicole – ridicole pentru o minte măcar puțin rațională și pentru o inimă care n-a înghețat de-a binelea. Furia generală – căreia de altfel îi dau dreptate în totalitate – decurge din absurdul acestor motive, care-n fapt vin de atât de departe încât nici nu le-am mai putea numi cu precizie, tocmai pentru că ele au fost culturale (înțelegeți cât mai larg acest termen), nu naturale, și care s-au insinuat cu atâta pricepere și voluptate în structurile noastre mentalitare încât ai crede aproape c-au fost lăsate pe pământul rodnic al minții omenești de un Dumnezeu cam misogin, dar cu atât mai atotputernic. Dacă stau să mă gândesc mai bine, atât de adânc s-au înrădăcinat credințele astea în noi, încât ajungi să ai senzația că sunt naturale – de aceea și sunt în halul ăsta de greu de dezlegat.
Oricum ar fi, ce cred că îi lipsește cărții Monei Chollet e profunzimea – iar aici mă refer la tipul acela de profunzime care vrea și trebuie să meargă și să sape la rădăcinile problemelor pe care le strigă ca să le așeze în text. Tragi linia și constați că-i doar o învârteală în jurul cozii să construiești un asemenea argument aproape exclusiv pe spinarea efectelor problematicii pe care o discuți (deci numai pe diversele moduri defectuoase și mutilatoare în care-s văzute și tratate femeile, care într-un fel sau altul ies din normă), lăsând deoparte cauzele, care firește că-s greu de recuperat și de articulat. Ceea ce aș fi vrut să văd aici și tot asta cred că s-ar fi dovedit fertil (no pun intended) ar fi fost o mai mare îndrăzneală a textului de a căuta de ce-urile ascunse, nu doar să traseze într-un mod mai degrabă aproximativ acest transfer simbolic al reprezentării feminine a vrăjitoarei.
Una peste alta, asta-i o carte care realmente mi-ar fi plăcut să-mi placă, dar nu a(m) reușit. Poate nu am avut ochii potriviți pentru ea,poate c-am judecat-o puțin cam aspru, dar chiar cred că punctele tari alefeminismului ar fi de căutat în alte părți. Altfel, și cu asta îmi strângcatrafusele și închei, cred în egală măsură că e bine să se vorbească și despre simptomatologia acestei boli a misoginismului, despre care poți spune orice, numai nu că este neadevărată și nedureroasă. Bănuiesc că a o arunca în pivnița tăcerii e doar un alt fel de a fi al neîncrederii și al necrezării în suferința altuia.
