Marile festivaluri de literatură, cum este și cazul FILIT-ului ieșean, au marea calitate de a propune iubitorilor de ficțiune și non-ficțiune nume noi, emergente, de care apoi te îndrăgostești iremediabil. Așa mi s-a întâmplat recent cu romanele lui Nick Bradley, acest britanic japonizat pentru totdeauna (dacă mi se permite licența poetică). Timp de 30 și ceva de minute am călătorit prin sanctuarul lui romanesco-nipon, am vorbit despre Tokyo, pisici, inteligență artificială și chiar despre conceptul de tsundoku. Nu în ultimul rând, am demontat câteva mituri despre ceea ce înseamnă scrisul la nivel profesionist. FILIT se dovedește încă o dată un balsam extraordinar pentru inimă și creier, facilitând întâlniri cu scriitorii care lasă amprente magnetice asupra unui public numeros. Abia aștept să mă întorc la FILIT în 2026. Să aveți o lectură plăcută!
Andrei Zbîrnea: Ce te-a atras inițial în Japonia? Care a fost scânteia de la care a pornit totul?
Nick Bradley: E un răspuns puțin dezamăgitor. Studiasem anterior literatura engleză. Am făcut licența, apoi masteratul și aveam de gând să continui la doctorat. Chiar și așa, profesorul meu mi-a spus că sunt prea tânăr pentru asta și m-a sfătuit să-mi iau un an sabatic. Și atunci m-am gândit, ce să fac în acel an? Îmi doream să fiu scriitor și să merg într-o altă țară și poate să-nvăț o nouă limbă străină.
Aveam o imagine cel puțin nerealistă despre Japonia
Îmi amintesc că am primit o ofertă să predau engleză în Thailanda și eram pe cale să accept propunerea. Cu toate astea, o prietena niponă de la Oxford mi-a sugerat să optez pentru Japonia, să predau limba engleză în cadrul programului JET. Era plătit mult mai bine și puteam oricând să vizitez Thailanda. M-am înscris, am fost acceptat și am ajuns în Japonia.
Nu vorbeam japoneză și nu știam nimic despre Japonia. Dar am urmărit enorm de multe de filme din toată lumea, printre care și foarte multe din Japonia. Multe dintre ele erau istorice și acopereau perioada Edo. Acele filme cu samurai de Kurosawa și Ozu, și alte chestii de genul ăsta.
Aveam o imagine cel puțin nerealistă despre Japonia. Totuși, instinctul meu a fost să citesc tone de literatură japoneză disponibilă în engleză și m-am îndrăgostit apoi de limbă, de cultură, de oameni și de mâncare. Mi-a plăcut atât de mult, încât acel an s-a transformat într-un deceniu de locuit și lucrat în Japonia.
AZ: Cum ți s-a dezvăluit Tokyo atunci când ai ajuns? Știu că prima ta perioadă japoneză nu a fost acolo, însă mă interesează și primul contact cu metropola. Și, mai apoi, cum s-a schimbat în timp relația ta cu marele oraș?
NB:. Am aterizat întâi în Tokyo și am rămas trei nopți. Mi-a părut incredibil, copleșitor, puțin nebunesc și delirant. Primul loc unde am locuit a fost în prefectura Hiroshima, într-un mic orășel de pe malul mării.
M-am simțit excelent să locuiesc în zona rurală, am învățat mai întâi dialectul japonez de Hiroshima. Iubeam cultura respectivă și era o mică parte din mine.
Cu toate astea, luam adesea trenul până la Tokyo și visam ca într-o bună zi să locuiesc în Capitală. Aveam 20 și ceva de ani, eram foarte tânăr și mă străduiam să mă mut la Tokyo. Ironic și paradoxal, nu mi-a luat foarte mult să-mi dau seama că era un loc în care te simțeai singur și te izola de diversele comunități.
Lucram pentru o companie japoneză și găseam foarte greu echilibrul muncă-viață. Făceam mereu ore suplimentare. Mi-era destul de greu. Cred că nu iubeam Tokyo când locuiam în metropolă, dar mi-a fost extrem de ușor să scriu despre Tokyo.
Prima mea carte a fost despre Tokyo (Pisica și Orașul, tradusă la Humanitas Fiction în 2021, n.r.). Mi-a fost foarte greu să scriu despre viața la țară. În romane ai nevoie de conflict și emoții, ai nevoie de ceva puternic peste care să poți pune alte cărămizi.
Mi-a fost foarte greu să surprind cât de mult iubeam zonele rurale ale Japoniei. În contrapartidă, mi-a fost foarte ușor să scriu despre toată durerea, singurătatea și izolarea din Tokyo.
În 2024 am revenit în oraș, pentru că traduceam un roman din japoneză în engleză. Am primit o bursă de cercetare și am locuit din nou o vreme în Tokyo.
Îmi place mult mai mult să fiu turist în capitala niponă. De data asta, m-am întors nu singur, ci cu bicicleta mea. Și am explorat orașul pe bicicletă. Când locuiam în Tokyo, eram mereu în trenuri, care erau fantastic de aglomerate. Ca să sumarizez, mă aflu într-o relație de iubire-ură-iubire cu această metropolă.
Mi-a fost mai ușor să scriu despre Tokyo când nu eram în Tokyo
AZ: Crezi că Pisica și Orașul ar fi fost un roman altfel dacă ar fi fost publicat în primii tăi ani în Japonia?
NB: Am scris Pisica și Orașul când am revenit în Anglia. Am încercat să scriu despre Tokyo aflându-mă în Tokyo, însă mi-a ieșit ceva plictisitor. Viața mea de atunci era plictisitoare și foarte banală. Mergeam la muncă, stăteam suficient timp în trenuri. Schimbam trei trenuri până la birou, stăteam toată ziua la muncă și făceam și ore suplimentare plătite. Am fost norocos, pentru că multor japonezi nu le este remunerat statul peste program. La final de zi, mă întorceam acasă, dormeam și nu se schimba nimic în parcursul meu.
A trebuit să revin în Marea Britanie și să-mi amintesc de Tokyo, să iau distanță față de el, să scriu mai rotund raportându-mă la Japonia. Cu Pisica și Orașul am avut timp și spațiu pentru a aduna toate ideile și experiențele mele japoneze din toți acei ani lungi pe care i-am petrecut departe de Europa. Dar și pentru a asimila o grămadă de literatură japoneză și non-japoneză, care m-a influențat în scrierea cărții. Mi-a fost mai ușor să scriu despre Tokyo când nu eram în Tokyo.
AZ: Una dintre chestiunile care m-a fascinat citind Pisica și Orașul a fost conceptul de tsundoku[1]. Eu și partenera mea suferim într-o oarecare măsură de acest așa-zis sindrom. Avem cărți necitite de mulți ani. Nu le parcurgem niciodată pe toate. Asta nu ne oprește să tot cumpărăm altele noi. Sunt curios de ce crezi că a avut nevoie cultura japoneză să numească atât de precis un lucru ca acesta?
NB: Încerc să mă gândesc la un răspuns concret, iar instinctul îmi spune că poate e un fenomen global. Cumpărăm și stivuim cărți în fiecare țară din lume. Iar în Japonia cred că tsundoku se referă la economia de spațiu. Noi în Europa avem mult mai mult spațiu să stocăm aceste cărți și nu avem neapărat o problema cu asta. Japonezii trăiesc într-un spațiu foarte limitat. De aceea, consider că tsundoku există ca termen mai ales din necesitate.
În ficțiunea japoneză, comportamentul pisicii reflectă emoțiile personajelor și personajele umane își proiectează gândurile și sentimentele pe pisică
AZ: Pisicile din romanul tău aduc foarte mult tâlc poveștii. E acolo și un fel de independență neîmblânzită. Totuși, ce altă forță ai vrut să descopere cititorii în ele?
NB: Cred că pisicile din ambele romane (inclusiv Patru Anotimpuri în Japonia, n.r.) sunt o reprezentare a mea. În Tokyo mă simțeam mai mereu ca un străin, ca un gaijin. Pisicile astea merg și mărturisesc prin oraș lucruri în locul meu. Iar în cea de-a doua carte avem două pisici, care substituie conceptele de Yin și Yang într-o oarecare măsură.
Lily e o pisica albă cu o pată neagră, iar Coltrane o pisică neagră cu o pată albă. Personajele mele, Kyo și Ayako, sunt o portretizare a albului și a negrului. Kyo e construit din caracteristicile albului: tânăr, ambițios, emană masculinitate. Ayako înseamnă negrul: feminitate, bătrânețe, înțelepciune.
Mergând mai departe, Lily aduce lumea reală în prim plan, iar Coltrane ficțiunea. Chiar dacă devine puțin neclar la un moment dat, pentru că pisica având nume de muzician de jazz conectează ficțiunea cu realul. Într-un fel, ambele există și în lumea reală.
Cineva m-a întrebat de ce Coltrane pisica mai are un nume, Mick Jagger.
AZ: Jazz și rock.
NB: Da, exact. Motivul pentru care reacționează la aceste două nume se referă la personajele care o însoțesc. Ayako e obsedată de jazz și o numește Coltrane, în timp ce Sato e obsedată de rock, și de aici asocierea cu The Rolling Stones. În ficțiunea japoneză, comportamentul pisicii reflectă emoțiile personajelor, și, în egală măsură, personajele umane își proiectează propriile gânduri și sentimente pe pisică. Văd ceea ce vor să vadă în pisică.
AZ: Ce te-a surprins cel mai mult la pisici când scriai Pisica și Orașul? Ai descoperit ceva care ți-a schimbat fundamental perspectiva asupra lor?
NB: Nu știu dacă perspectiva mea asupra pisicilor în general s-a schimbat, dar am aflat o grămadă de chestii interesante despre pisici, în perioada în care am lucrat la doctoratul meu despre pisici în literatura japoneză.
Spre exemplu, într-unul dintre capitolele primului roman, numit Bakeneko[2], m-am inspirat de la o legendă populară niponă, care spune că demonul pisică se transformă în om.
Nu cred că talentul contează în literatură, e doar muncă grea
AZ: Cât de greu e să te susții ca scriitor cu normă întreagă în Japonia sau în Marea Britanie? Care sunt provocările?
NB: Sunt norocos să fiu scriitor cu normă întreagă în Anglia. Am și un job part-time. Predau scriere creativă la Universitatea din Cambridge, în programul de masterat.
Cred că visul pe care îl au oamenii de a deveni scriitor cu normă întreagă e probabil minunat. Cu toate astea, el vine cu foarte multe provocări. Dacă scrierea de ficțiune reprezintă sursa ta de venit, asta aduce de la sine o oarecare presiune. Încerc să nu mă gândesc și să mă ocup de scris și editat romane.
Nu cred că talentul contează în literatură, e doar muncă grea. La fel de important este și norocul. Cum ajung cărțile tale în mâinile oamenilor potriviți, la momentul potrivit. Eu am fost teribil de norocos, poate nu va fi mereu așa. Nu vreau să mă gândesc acum la treburile astea. Mă concentrez pe procesul scrierii și încerc să mă asigur că viitorul meu volum va fi mai bun decât precedentul.
AZ: Ai o carte în pregătire?
NB: Da, am una în lucru. Nu va ieși pe piață în următoarea perioadă.
AZ: Mi-ar plăcea să-ți aud părerile despre inteligența artificială. Cum crezi că va influența ea scrisul de azi și de mâine?
NB: Nu mă sperie când vine vorba de scris, ci pentru cum ne va afecta viața și cum va schimba lumea din jurul nostru. Am vorbit cu o tânără poetă română despre inteligența artificială, chiar ieri, în Parcul Copou din Iași (octombrie 2025, în perioada FILIT, n.r.).
Am văzut acolo doi tipi care jucau șah la niște mese dedicate. Și chiar dacă se poate juca șah împotriva unui computer de mai bine de 50 și ceva de ani, asta nu-i oprește pe oameni să meargă în parc și să se provoace unii pe alții pe tabla cu piese albe și negre.[3]
Și cred că la fel stau lucrurile cu arta și literatura. Dacă aud că a apărut un nou roman de Kazuo Ishiguro sau de Haruki Murakami, mă duc și-l cumpăr, apoi îl citesc. Asta pentru că vreau să mă conectez cu spiritul lui Murakami și cu spiritul lui Ishiguro.
Dacă cineva mi-ar spune că a ieșit un roman AI Murakami, nu m-ar interesa, deoarece nu reprezintă o conexiune reală cu o ființă umană. Din unghiul acesta, cred că scrisul e sigur. Cred că motivul pentru care citesc oamenii e să se conecteze cu un alt spirit uman. În plus, unul dintre lucrurile minunate ale cititului este acela că poți lua o carte scrisă acum câteva sute de ani, iar călătoria ta în timp poate readuce acea poveste la viață.
Inteligența artificială mă îngrijorează dintr-un alt motiv extrem de important: mă tem că unii oameni au început să nu mai gândească pentru ei și se bazează prea mult pe răspunsurile primite de la Claude, ChatGPT, Gemini și alte aplicații.
Și atunci AI-ul acesta va fi citit și înțeles numai de către un alt AI
AZ: Crezi că în 20 de ani vom mai avea capacitatea de a distinge între arta creată de om și cea realizată de inteligența artificială? Apar deja cărți scrise după prompturi AI, am tot auzit asta. Unii autori își asumă, alții fentează sistemul, încercând să profite de legislația care nu a ajuns încă la zi, cel puțin nu în România.
NB: În Japonia a fost o scriitoare, care s-a folosit de un software de inteligență artificială și a obținut un premiu important. A fost extrem de transparentă față de tot procesul. Sunt sigur că va fi o vreme când oamenii nu vor mai putea distinge între scrisul AI și cel uman.
Și o să duc teoria chiar mai departe și voi spune că am un sentiment că va veni un timp când modelele lingvistice de inteligență artificială vor deveni atât de sofisticate, încât vor scrie folosind limbi teribil de complexe și atât de greu de priceput, încât oamenii nu vor înțelege ce vor primi să citească de la inteligența artificială generativă. Și atunci AI-ul acesta va fi citit și înțeles numai de către un alt AI.
AZ: Va fi mai complicat decât Finnegan’s Wake-ul lui James Joyce.
NB: E un exemplu foarte bun. Cam așa ceva!
AZ: Care sunt scriitorii japonezi din trecut și prezent care au rămas cu tine? Și ce alte forme de artă niponă au lăsat amprente importante în viața și în scrisul tău?
NB: Sunt foarte mulți autori pe care îi iubesc. O să îți dau câteva nume: Sōseki Natsume (autorul pe care l-am tradus recent din japoneză în engleză), Jun’ichiro Tanizaki, Hitomi Kamehara, Haruki Murakami, Yasunari Kawabata, Ryu Murakami.
În ceea ce privește muzica, e o trupa fantastică de hip-hop, The Blue Herb, din Hokkaido. Iubesc muzica și versurile lor. E practic poezie ce fac ei. Și cred că aș putea să vorbesc ore în șir despre haiku. Acea idee a simplității, de a crea imagini pornind de la esență.
AZ: Ce ai recomanda pentru cei care merg pentru prima dată pentru o săptămână în Japonia?
NB: Pentru mine ar fi prea puțin o săptămână. Totuși, de dragul exercițiului, aș spune că ai putea descoperi doar Tokyo timp de 7 zile. Sau ai putea să mergi la Osaka, Kanazawa, Nara, apoi Hiroshima. Ar mai fi și varianta de a explora insulele. Kyushu este cu adevărat uimitoare. Altele ar fi Yakushima sau Arhipelagul Oki. Aici îmi place mie cel mai mult să merg când mă aflu în Japonia.
AZ: Cum ți se pare Iașiul până acum?
NB: . Mi-am adus bicicleta. E pliabilă și am avut-o cu mine pe avion. Am fost atent la parcurile din Iași și la frunzele care au căzut și formează un covor superb. Îmi place mult orașul!
AZ: Dacă ai putea scrie orice carte, compune orice album muzical și regiza orice film sau serial, indiferent de limbă și de perioada istorică aleasă, pentru ce ai opta?
NB: E o întrebare foarte grea pentru un scriitor, însă răspunsul meu va fi întotdeauna cartea la care lucrez în prezent. În ceea ce privește muzica, m-aș opri la Kind of Blue de la Miles Davis. Un lucru foarte important pentru mine este că mă pot bucura de filme și muzică fără să fiu implicat direct în scrierea sau producerea lor.
Din păcate, nu mă mai bucura de citit cum o făceam în adolescență sau la 20 de ani. Meseria de scriitor cu normă întreagă are și astfel de minusuri.
AZ: Chiar dacă ăsta e aproape jobul tău ideal.
NB: Și chiar îmi place foarte mult să fac asta. Din nefericire, atunci când citesc volumele altor autori, devin foarte critic. Și am din ce în ce mai puțin sentimentul că am în mână o scriere extraordinară sau o capodoperă.
Iași, 24 octombrie 2025
[1] Cuvânt japonez care denumește fenomenul de a achiziționa materiale scrise (cărți, reviste etc), pe care le înghesuim în rafturi sau bibliotecă fără a ajunge să le citim prea curând sau chiar niciodată.
[2] Bakeneko înseamnă chiar pisica schimbată.
[3] https://www.quora.com/Who-invented-the-first-chess-computer-When-was-it-introduced-into-the-market-place-What-made-it-different-from-other-computers-of-its-time
