E 10 septembrie 1973. Santiago de Chile pare tăcut ca un mormânt. Telefoane misterioase în miez de noapte. Tăceri prelungite care augmentează tensiunea. Se pregătește lovitura de stat și îndepărtarea președintelui Allende. Timpul are efectul unui gong în reverberațiile căruia nu se distinge curajul, doar neputința.
Inspirat din fapte reale, filmul lui Juan Pablo Sallato este extraordinar nu doar prin complexitatea personajului, ci și prin lumea pe care o pune sub lupă. Căpitanul Jorge Silva este un personaj puternic care nu doar că salvează alte vieți, dovedind o formidabilă tărie de caracter, ci e gata să își sacrifice propria viață. Ca ofițer care cunoscuse libertatea absolută, a decis că locul său nu este în rând cu puterea, ci la periferia ei. Ba mai mult, pentru a-i salva pe cei doi tineri prinși că împrăștie manifeste împotriva regimului, își înfruntă torționarii – până mai ieri, colegi gradați asemenea lui – fără să se gândească la consecințe. Dincolo de premisele unui război civil, căpitanul Jorge Silva (interpretat magistral de Nicolás Zárate) este parașutist, membru al Forțelor Aeriene – cândva, loial președintelui Allende – și îi are grijă pe cei 164 de cadeți ai școlii de parașutiști (pentru care există doar 50 de parașute) la care este director.
Filmul lui Sallato, construit din succesiunea magică de imagini filmate din spate, din profil, în oglindă, este hipnotic, derutant, dar și destructurant, înnebunitor. Întrebarea obsesivă a lui Hernandez (Aron Hernández), elevul care și-ar fi dorit să fie asemenea mentorului său, să stăpânească nu doar cerul, ci să îmblânzească și sărăcia – „cum se simte să cazi de la o înălțime atât de mare?” – devine un soi de motto al peliculei chiliene, iar căpitanul nu răspunde decât la final. Și colonelul Jahn (interpretat de Marcial Tagle) îi pune întrebarea „cum se simte să cazi de la o asemenea înălțime?”, dar nu îl interesează răspunsul. Protagonistul este erou într-un regim politic și devine paria într-altul: „martirul Silva” este o etichetă aruncată ironic de cei care au confiscat puterea, fiindcă Silva îl denunțase pe Jahn, oprind încercarea de asasinare a președintelui republicii. Iar Jahn devine torționarul lui Silva câteva luni mai târziu. E atâta forfotă în încremenirea sa, prudență și putere, că nu poți intui mare lucru din ceea ce se petrece în mintea eroului. În ecuația stoică a detașării, eroul dă dovadă de consecvență, perseverență, dar și de hotărârea de a nu se abate de la propriile repere ale demnității umane.
Cele mai tulburătoare cadre sunt nu doar imaginile încețoșate care îl surprind pe Silva ca un soi de ființă supraumană, nu doar munții care se întrevăd de pe pista aeroportului, martori fără voie la atrocități, ci și imaginea camionului care aduce oamenii la hangar, apoi duce către stadion condamnații fără proces, unde urmează să fie asasinați – ce poți face când știi că nu poți face nimic, când ordinele care trebuie executate atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capului tău?
Replica lui Silva – „sunt căpitan în Forțele Aeriene. Sunt aici să execut ordine.” – cade ca un tunet în agitația violentă, apăsătoare a terorii. Noul guvern, reprezentat de Junta militară, asanează orice zvâcnire a umanității. Cum orașul e pustiu în toiul nopții și în zorii zilei, ai impresia părăsirii și a liniștii care anunță un imediat cataclism. Răspunsul căpitanului Silva, referitor la stările prin care a trecut când și-a desfăcut parașuta foarte aproape de sol este că „te simți liber când cazi din avion, știi că ești stăpân pe viața ta, ești mai viu ca niciodată”. De fapt, viața înseamnă să iubești adevărul și să îți accepți propriile slăbiciuni. Hangarul roșu al lui Sallato, primul proiect artistic al său, diferit de documentarele Ojos Rojos (2010) și de seria Adictos al Claxon (2013), La Cultura del Sexo (2015) și Libre (2021 – distins pentru excelență în jurnalismul audiovizual), explorează aleatoriul de a fi soldat și imperativul de a asculta ordine, fiind un film despre război și despre paradoxurile libertății.
