În anii copilăriei mergeam în fiecare vară la bunica, în Avram Iancu, la poalele Muntelui Găina, în Apuseni. Îmi plăcea acolo mai mult decât la ceilalți bunici. Mă întâlneam cu mulți verișori – tatăl meu avea încă șase frați – și zilele erau pline, zgomotoase, fără grabă. Mergeam la zmeură, după afine, la fân: la strâns, la întors, la făcut „porșori” și apoi „clăi”, pe care le bătuceam, umblând în jurul parului central. La final eram coborât de la doi-trei metri înălțime cu ajutorul unei furci de lemn.
În jurul datei de 20 iulie, de Sfântul Ilie, se ținea Târgul de fete de pe Muntele Găina. Se spune că, pe vremuri, oamenii își aduceau fetele de măritat, cu zestre cu tot, sus pe munte. Acolo veneau feciorii din județele vecine: Alba, Arad, Timișoara, Hunedoara, Bihor. Uneori târgul se ținea și jos, în Avram Iancu, alteori doar sus, pe munte. Satul se umplea atunci de corturi așezate prin curți, iar micul centru devenea neîncăpător: tarabe cu tulnice, tricouri cauciucate, pălării de cowboy, insigne cu fotbaliști și tot felul de alte obiecte sclipitoare, irezistibile pentru ochii mei de copil. Era o adevărată sărbătoare, care aducea oameni din toată țara.
De mai multe ori am urcat sus pe munte cu un unchi drag mie. Pentru mine era o expediție. Pe atunci se mergea doar pe jos, un drum de două-trei ore, pe poteci de munte, prin grădinile oamenilor, cu opriri la izvoare unde atârnau căni roșii de tablă, agățate într-un băț. Ajungeam sus cu buzele negre de la afine, după ce rătăceam prin afinișul întins de jur-împrejur.
Îmi amintesc și de șmecherii gata să-ți ia banii la alba-neagra, pe un ziar așezat pe o tufă, pe care îl întorceau fulgerător într-o clipă de neatenție. Sus erau tarabe, corturi și o scenă unde cântau tulnicăresele, Veta Biriș sau Nicolae Furdui Iancu.
Astăzi târgul se ține, în mare, ca și atunci. Deși tarabele s-au schimbat, lumea urcă acum cu mașini 4×4, iar tulnicăresele au fost înlocuite de alte vedete, mai în vogă. O dată pe an, tineri și bătrâni se întâlnesc într-un sat improvizat, sus, pe vârful Găina. Apoi oamenii coboară. Muntele rămâne.
Proiectul fotografic pornește din această memorie personală, dar este ancorat în prezent. Nu încerc să recuperez trecutul și nici să ilustrez o tradiție. Mă interesează ce a rămas din acel gest colectiv: urcarea anuală, adunarea temporară, ocuparea unui loc pentru câteva ore și apoi părăsirea lui.
Târgul nu mai este o necesitate socială, ci o alegere repetată, iar această transformare este esențială pentru modul în care îl privesc. Această serie este o formă de reîntoarcere fără nostalgie. O privire din interior, dar orientată spre prezent.
