„Atât libertatea, cât și egalitatea se află printre principalele
scopuri urmărite de ființele umane de-a lungul multor secole;
dar libertate totală pentru lupi este moarte pentru miei.”
(Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii, Humanitas, 2021, p. 39)
Trăim – și nu spun nici o noutate cu asta – aproape cu toții într-o prejudecată confortabilă, foarte răspândită în societățile democratice, potrivit căreia respectarea legii este suficientă pentru a garanta sănătatea unei democrații. O idee seducătoare prin simplitatea ei: dacă legea e respectată, dacă procedurile sunt urmate și dacă fiecare instituție își exercită competențele în limitele prevăzute de Constituție, atunci totul este în ordine. E greu de împărtășit totuși această liniștire falsă. Dimpotrivă, de la Montesquieu la Tocqueville și de la Tocqueville la Hannah Arendt, unul dintre avertismentele constante este că libertatea poate fi erodată fără ca legea să fie încălcată în mod spectaculos și că, uneori, tocmai excesul de încredere în proceduri poate ascunde degradarea spiritului democratic.
Într-o ordine democratică normală, politica produce decizii, iar justiția controlează legalitatea lor. Între cele două domenii există o vecinătate inevitabilă, dar și o distanță necesară. Când această distanță începe să se micșoreze, nu pentru că legea este încălcată în mod excepțional, ci pentru că însăși competiția politică ajunge să fie consumată în fața instanțelor, tensiunile ating un nivel critic.
Dar, înainte de a discuta despre raportul justiție – partide politice, câteva lucruri pe care le știe toată lumea, însă care merită amintite, pentru că uitarea ne caracterizează mai bine ca popor decât Miorița, ia ori manelele.
Montesquieu pornește de la o observație care, după aproape trei secole, nu și-a pierdut nimic din actualitate nici măcar pentru România. În Despre spiritul legilor, el scrie „Dar experiența de totdeauna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea și că el merge mai departe așa până ce dă de granițe.” Apoi adaugă fraza care avea să devină piatra de temelie a constituționalismului modern: „Pentru ca să nu existe posibilitatea pentru a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrântă de putere.” (vol. 1, p. 194)[1]
E de subliniat că el nu construiește teoria separației puterilor pornind de la optimism, ci de la neîncredere, nu presupune că oamenii aflați la conducere vor fi virtuoși ci, dimpotrivă, pornește de la ideea că vor fi tentați să depășească limitele funcției lor și că singura apărare împotriva acestei tendințe nu este caracterul celor care guvernează, ci arhitectura instituțiilor. Libertatea nu este rezultatul bunătății umane, ci al echilibrului dintre puteri.
Aproape un secol mai târziu, Alexis de Tocqueville observă că democrația aduce un pericol nou, diferit de tiraniile clasice. În Despre democrație în America, în capitolul „De ce anume fel de despotism au a se teme națiunile democratice”, el descrie ceea ce literatura politică avea să numească ulterior „despotismul blând”. Nu este vorba despre dictatura brutală, ci despre o putere care se extinde treptat asupra societății sub pretextul organizării și protecției ei. Tocqueville crede că această putere „acoperă [întreaga societate] cu o rețea de nenumărate mici reguli, complicate, minuțioase și uniforme” – și că ea „nu zdrobește voința, ci o moleșește, o supune și o dirijează”. În final, avertizează că un asemenea proces „nu tiranizează, dar stingherește, constrânge, irită, sufocă, îndobitocește și reduce, în cele din urmă, fiecare națiune la o turmă de animale timide și muncitoare al căror păstor este guvernul”. (vol. II, pp. 334-335)
E imposibil să citești aceste pagini fără să observi cât de modernă este intuiția lui Tocqueville. El nu se teme în primul rând de încălcarea legii. Se teme de situația în care toate instituțiile funcționează aparent normal, dar spațiul autonom al societății se îngustează încet. Nu prin violență, ci prin administrare. Nu prin lovituri de stat, ci prin acumularea continuă de reguli, proceduri și extinderi de competențe.
Hannah Arendt privește aceeași problemă dintr-o altă perspectivă. În volumul Între trecut și viitor, în eseul „Ce este autoritatea?”, Arendt observă că una dintre marile crize ale lumii moderne este tocmai dispariția unei înțelegeri comune asupra autorității. Ea nu confundă autoritatea cu forța și nici cu violența. Dimpotrivă, avertizează că acolo unde este nevoie permanentă de constrângere, autoritatea a încetat deja să existe.
„Același argument este frecvent folosit cu privire la autoritate: dacă violența îndeplinește aceeași funcție cu autoritatea — și anume, determină oamenii să se supună — atunci violența este autoritate. Aici îi regăsim pe cei care recomandă o întoarcere la autoritate deoarece ei cred că numai reintroducerea raportului ordin-supunere poate pune capăt problemelor unei societăți de masă și pe cei care cred că o societate de masă se poate conduce singură, ca orice alt corp social. Din nou ambele părți sunt de acord asupra singurului punct esențial: autoritatea este tot ceea ce îi face pe oameni să se supună.” (pp. 109-110)
Arendt nu susține că instituțiile nu trebuie să exercite puterea pe care legea le-o conferă. Ea spune însă că legitimitatea unei instituții nu izvorăște exclusiv din competențele sale juridice, ci și din încrederea pe care reușește să o inspire celor asupra cărora își exercită autoritatea. Privită astfel, tensiunea dintre legalitate, legitimitate și competență capătă o altă dimensiune. Între ele nu există întotdeauna o suprapunere perfectă. Tocmai de aceea, democrațiile consolidate nu se mulțumesc să respecte litera legii; ele cultivă și acea cultură a moderației instituționale prin care fiecare autoritate înțelege că depășirea atribuțiilor proprii corodează ideea de stat de drept. Arendt adaugă că nici o arhitectură instituțională nu este suficientă dacă autoritatea încetează să mai fie recunoscută prin încredere și începe să se sprijine exclusiv pe prerogativele formale ale instituțiilor. În acel moment, legea poate continua să funcționeze, dar spiritul democratic începe să se fragilizeze.
Și în România ultimelor decenii putem observa această tensiune dintre legalitate, legitimitate și ariile de competență. Suspendările prezidențiale din 2007 și 2012, conflictele repetate dintre Guvern și Președinție, disputele privind ordonanțele de urgență din 2017, precum și numeroase litigii privind viața internă a partidelor au arătat că soluțiile juridice nu rezolvă întotdeauna conflictele politice. Uneori ele le clarifică. Alteori le prelungesc. Însă, în toate cazurile, ele lasă în urmă aceeași întrebare: cine produce, în ultimă instanță, legitimitatea într-o democrație? Instanțele? Alegerile? Constituția? Sau echilibrul fragil dintre toate acestea?
Conflictul din jurul Congresului PNL este interesant tocmai din această perspectivă. El poate fi citit ca o simplă dispută între două grupări rivale, fiecare convinsă de propria îndreptățire. Vorbește, de asemenea, despre o cultură politică în care aproape nimeni nu mai pare să creadă că un conflict intern poate fi închis prin vot și acceptarea rezultatului. Nu mai putem vorbi de asumarea înfrângerii, ci de contestarea ei, nu ne mai putem referi la apelul la electoratul intern, ci la apelul, imediat, la instanță.
Este, dacă vreți, un fenomen cultural înainte de a fi unul juridic sau politic. Politica începe să împrumute vocabularul tribunalului. Desigur, orice membru al unui partid are dreptul să conteste în justiție ceea ce consideră a fi o încălcare a statutului. Problema începe în clipa în care excepția tinde să devină regulă, în care fiecare moment important al vieții interne a unui partid pare destinat să continue, aproape firesc, într-un proces. Nu mai asistăm doar la aplicarea unor garanții juridice, ci la o modificare a însăși anatomiei competiției democratice. În democrație nu este suficient ca instituțiile să fie autonome, ele trebuie să și inspire convingerea că sunt autonome. Cetățeanul obișnuit nu citește motivări de sute de pagini și nici nu urmărește subtilitățile dreptului administrativ. El privește rezultatele și încearcă să înțeleagă dacă regulile jocului sunt aceleași pentru toți. Dacă ajunge să creadă că marile confruntări politice sunt decise mai degrabă prin spectaculozitatea proceselor decât prin numărul voturilor, atunci ne aflăm deja într-o zonă de risc democratic.
Iar dispariția democrației se face pe tăcute, cu pași mărunți. Și parcă am mai trecut prin asemenea momente… Ce vorbesc eu de Montesquieu sau Tocqueville când societatea românească a uitat de discursul lui Carol al II-lea din 20 februarie 1938în care justifica schimbarea regimului prin necesitatea de a depăși criza politică și instabilitatea din țară iar aceeași societate românească a trecut ușor peste amenințările directe rostite de Nicușor Dan atunci când spunea aproape același lucru (evident, nu pomenea de schimbarea regimului, deși un guvern PSD-AUR nu ar fi departe de această schimbare) și atrăgea atenția „că multe se pot întâmpla până în 2028”? Și, într-adevăr, multe chiar se întâmplă deja. Exemplul PNL e elocvent. Ca partid politic nici măcar nu mai trebuie să-și conducă singur treburile interne. Există cineva mereu pregătit să le explice liberalilor cine are voie să decidă, cine trebuie validat și, la nevoie, ce înseamnă propriul lor statut. Practic, autonomia politică a devenit un moft, iar voința membrilor – o simplă sugestie.
Când justiția începe să se comporte ca un comitet executiv, apare o mirare firească: ea mai judecă sau s-a apucat să conducă partide? Pentru că una este să verifici legalitatea unor proceduri și cu totul alta este să intri cu bocancii în viața internă a unei formațiuni, rescriind decizii care aparțin exclusiv membrilor săi. Poate că următoarea etapă va fi și mai comodă. De ce să mai organizeze partidele congrese? Să vină direct instanța cu ordinea de zi, lista de vorbitori și rezultatul votului. S-ar economisi timp, bani și emoții. Ni se spune că toate acestea sunt în numele statului de drept. Curios stat de drept, în care separația puterilor pare să funcționeze doar până în momentul în care una dintre ele decide că îi stă mai bine exercitând și atribuțiile celorlalte. În ritmul acesta, nu va mai fi nevoie ca liberalii să decidă cine le conduce partidul. Va fi suficient să aștepte verdictul celor care par convinși că rolul lor nu este doar să aplice legea, ci să scrie și scenarii politice. Iar când arbitrul începe să joace în locul echipelor, meciul nu se mai numește competiție. Se numește regie și complicitate. Complicitate cu cine? Vă las să vă dați singuri un răspuns.
Democrația nu este doar suma procedurilor corecte. Ea este și cultura limitelor. Este disponibilitatea fiecărei instituții de a nu ocupa spațiul celeilalte. Este conștiința faptului că libertatea nu este apărată doar prin respectarea normelor, ci și prin autocontrol instituțional, prin pluralism și prin acceptarea faptului că nici un centru de putere – politic, administrativ sau judiciar – nu poate dobândi monopolul asupra interesului public.
Revenind la cei trei, Montesquieu, Tocqueville și Arendt (am ales nume și opere pe care cred că nu le contestă nimeni, nume dintr-o ipotetică „bibliografia obligatorie”, pe care sunt sigur că nu le-au ocolit nici Nicușor Dan, nici Sorin Grindeanu și nici Lia Savonea), putem relua ideea că democrația nu este doar suma procedurilor corecte. Întrebarea care ne rămâne este însă una al naibii de incomodă: ce se întâmplă cu o democrație atunci când toate instituțiile funcționează, dar fiecare dintre ele începe să creadă că poate suplini și rolul celorlalte? Răspunsul nu îl aflăm într-un articol de lege și nici într-o hotărâre judecătorească. El se găsește în acea virtute rară pe care constituțiile nu o pot impune, dar fără de care ele devin simple texte: modestia puterilor – executivă, legislativă și judecătorească – de a-și cunoaște și respecta propriile limite și competențe.
[1] Citatele din text sunt din edițiile Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Științifică, 1964-1970, vol. 1-3, traducere și note de Armand Roșu, Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. 1-2, Editura Humanitas, 2005, traducere de Magdalena Boiangiu și Beatrice Staicu și Hannah Arendt, Între trecut și viitor. Opt exerciții de gândire politică, eseul Ce este autoritatea, Editura Antet, 1998
