Ca tot omul, am aruncat și eu o privire peste topul vânzărilor de la Bookfest. Nu m-au interesau atât numele autorilor aflați în topuri, cât raportul dintre ficțiune și nonficțiune, precum și cel dintre cartea românească și traduceri. Cum însă majoritatea editurilor au ales să publice listele deja împărțite pe genuri ori secțiuni (liste care au relevanță doar pentru autori), am fost obligat să mă uit mai mult spre Humanitas și Polirom, singurele care au publicat topuri generale, care chiar spun ceva despre ce mai cumpără românul în ziua de azi.
Dincolo de specificul fiecărei oferte editoriale, pare totuși că târgul a conturat profilul unui cititor mult mai matur decât acum, să zicem, douăzeci de ani, cu opțiuni mai diverse și mai puțin dispus, decât în trecut, să consume literatură de evadare ori texte pseudoștiințifice (ca să nu le zic prea direct cărți de doi bani), și asta deși ne plângem constant de tolomăcirea nației, de faptul că devenim un popor tot mai tâmp pe zi ce trece. Trebuie totuși remarcat un lucru măcar ciudat: clasamentele indică o prezență masivă a nonficțiunii. Eseul politic, analiza istorică, biografia, memorialistica și reflecția culturală ocupă o parte importantă din preferințele publicului. Cărți despre manipularea politică, despre războiul din Ucraina, despre supravegherea digitală, despre colapsul civilizațiilor ori despre mari personalități culturale și sportive le găsim printre cele mai vândute titluri. În primele zece cele mai vândute cărți Humanitas (Radu Paraschivescu, Noul ghid al nesimțitului, Mircea Cărtărescu, Texistența, Cătălin Vasilescu, Placebo, Doina Ruști, Nas de bulgar și Tatiana Niculescu, Viețile și morțile lui Constantin Noica, Giuliano Da Empoli, Inginerii haosului, Nadia Comăneci, Scrisori către o tânără gimnastă, Thierry Wolton, Lumea noastră orwelliană, Eric H. Cline, 1177 î.Cr.: Anul când civilizația s-a prăbușit, Gabriel Liiceanu, Strigoii noștri) regăsim o singură carte de proză. De asemenea, între primele cinci cărți Polirom (Elif Shafak, Sunt fluvii în cer, Cristian Tudor Popescu, Neumanna. În gură de șarpe, Ian McEwan, Ceea ce putem ști, Armand Goșu, Războiul fără sfârșit. Cum a schimbat invadarea Ucrainei regulile jocului, Daniela Zeca, Istoria romanțată a unui safari) își găsesc loc atât cartea lui Cristian Tudor Popescu, cât și cartea istoricului Armand Goșu, cu o temă care, dacă ar fi să te iei după mass-media, nu doar că nu mai interesează pe nimeni, ci a ajuns de-a dreptul să plictisească. Într-o epocă marcată de crize geopolitice, transformări tehnologice accelerate și polarizare socială, pare că lectura redevine o modalitate de a pricepe ce se întâmplă cu noi și cu lumea în care trăim, și nu un somnifer luat înainte de culcare. Ce ne-am putea dori mai mult?
O a doua (posibilă) concluzie privește raportul dintre autorii români și cei străini. Contrar percepției că piața este dominată de autori străini, vânzările au arătat o prezență marcantă a scriitorilor români contemporani în opțiunile cititorilor. În clasamente (și aici nu mă mai refer doar la editurile Humanitas și Polirom), autorii români reprezintă aproximativ jumătate dintre nu mele prezente. Iar pe mine unul, recunosc, acest lucru, dublat de amestecul de ficțiune, eseu, biografie și analiză politică din opțiunile celor care au trecut pe la târg, mă face să fiu (un pic) mai optimist.
Cu acest optimism adaug, pornind de la Bookfest, că da, tot încercăm să ne convingem că suntem un popor din ce în ce mai prost și că, dacă s-ar putea, am trece chestia asta și în Constituție. În realitate, această autoflagelare intelectuală pare mai degrabă un exercițiu de lene decât unul de luciditate. E mai simplu să spui „suntem proști” decât să înțelegi că multe dintre eșecurile noastre sunt, de fapt, perfect normale. Astfel, transformăm excepțiile în reguli și dificultățile obișnuite în dovezi ale unei catastrofe naționale imaginare. Poate că nu ne lipsește inteligența, ci răbdarea de a ne privi așa cum suntem: nici genii neînțelese, nici campioni mondiali la prostie, ci oameni surprinzător de normali.
Și asta e poate cea mai importantă învățătură a târgului: nu suntem mai proști decât ieri, alaltăieri sau acum un secol. Mai săraci, poate. Dar mai proști, cu siguranță nu.
Dată fiind fenomenologia pieței românești de carte, discuția privind ponderea ficțiunii și a nonficțiunii, respectiv a cărților cu autori români și a celor traduse din alte limbi seamănă mai mult decât ar fi dezirabil cu discuția despre sexul îngerilor pe care o purtau teologii bizantini în momentul căderii Constantinopolului. Această asemănare este mai intensă decât ne-ar plăcea tuturor, pentru că așa cum pozițiile și presupozițiile respectivilor teologi nu au putut să oprească tăvălugul otoman, în secolul 15, nici raportul încurajator dintre ficțiune și nonficțiune, respectiv dintre cartea românească și traduceri nu schimbă radical configurația socială și psihologică a contemporanilor din acest prim sfert consumat al secolului 21. Sunt niște nuanțe cromatice calde într-un tablou dominat de culorile reci ale digitalului, ale alienării, ale deșertăciunii.