Poeme

Liniște

Încerc cuvinte, le fac să sune ca în cartier, 
dau chipuri frazelor controversate, 
nefericirile pe care le aduce arta pe scenă 
le compensez fentând viața.
Necunoscând ruta atunci când jocul începe, 
deciziile mele m-au făcut să pierd fiecare partidă, 
am pariat fără să-mi păstrez rezerve de viață 
și în final am reușit să negociez o ieșire demnă.
Celor care spuneau că fiecare persoană are un preț 
le-am demonstrat cu tărie, 
le-am dedicat disprețul meu, 
pentru că un războinic născut într-un leagăn sărac
nu-și îndoaie sufletul, nu-și arată adevărata față.
Cel care își vede imperiul amenințat
decide să-mi taie numele cu toți prietenii lui 
neica nimeni,
cine l-a crezut nu m-a cunoscut,
reputația câștigată nu se pierde pe drum, 
este a mea,
ca o rafală de pușcă în „citybig” în „house machine”. 
Subliniind prima mea tiradă, vi-l prezint pe a.k.a, guerrillo al scenei.

Niște tipi cărora le-am împrumutat tranșeea mea au venit cu zâmbetele lor pentru a ajuta la semănat,
dar semințele lor păstrau buruienile, 
am avut încredere în înșelăciunile lor, 
mi-am pus armele pe masă,
iar în timp ce dormeam, mi-au luat cartușierele. 
Aliații care mi-au rămas erau puțini, dar dornici
și cu ei am început contraofensiva,
cu aceiași oameni dintotdeauna,
cu oamenii care au grijă de mine.
Am dezamorsat câmpul cuvintelor lor, 
șiretlicurile lor erau bombe care nu ajungeau în câmpul meu, 
am investit timp în ofensivă, 
mi-am stabilit pozițiile, 
dar acești șobolani nu ieșeau, 
aveau un infiltrat în pozițiile mele,
un trădător care raporta acțiunile mele.
Așa am înțeles atunci că trebuia să sacrific mai mulți nebuni care se clătinau,
între foc și retragere 
regina mea țintea în timp ce eu mă vindecam,
războinică a o mie de bătălii, 
silențioasă ca un glonț mortal, 
strategă, m-a salvat din ghearele lor.
Acum se întorc la mine fără muniție, cerând armistițiu… 
cerând armistițiu,
disprețul meu,
disprețul meu,
disprețul meu, 
pentru că sunt falși, vor fi smulși din pământul meu.


Admirația mea pentru tristețe

Îmi păstrez amintirile scrise în manuscrise
pentru a nu uita ce am simțit în timp ce țipam în sinea mea.
Am înțeles atunci 
că doar timpul trăit are sens 
și, deși încerc să-l descifrez, 
îl găsesc încă pierdut.
Conversând cu înțelepciunea, 
am găsit-o într-o noapte,
îmbătată de luciditatea vitezei într-o mașină,
prăbușită în abis,
halucinând și sângerând,
tăcută ca o muză, 
vrea să-ți vorbească, tu nu înțelegi nimic.
Câte evenimente acumulate într-o singură viață, câtă frumusețe și frică 
așteptând amiaza, 
deși dacă trăiești mult până la viață uiți, 
chiar și iubirea se șterge în timp ce se întunecă. 
Vreau să povestesc atunci frica de a reduce la tăcere o mitralieră, 
cu pieptul descoperit 
fără moartea care mă ignoră 
și să învăț din ploaie, 
în timp ce mă îngroapă iarna,
nimeni nu va putea înțelege de ce 
omul care a murit plouă.
Chiar dacă-mi vor căuta în scrisori, cufărul cu caietele mele,
chiar dacă vor parcurge poveștile mele,
se vor pierde în zăpadă,
pentru că nimeni nu bea cu setea pe care o simte celălalt, 
când o descifrează, mint 
și vor rămâne doar literele, 
acțiunile metrilor de semințe semănate,
este foarte ușor să devii pământ,
dar pământul este același în care cad frunzele uscate.
Admirația mea pentru tristețe nu descifrează
de ce omul se desprinde de pământ,
de ce intră pe vârfuri în lume,
se oprește în pragul epocilor,
își abandonează rădăcinile și atacă, 
pentru a-și face averea și argintul, 
progresul cere victime,
oamenii săraci mor,
ca în război, pe timp de pace se întorc. 
Dar eu mi-am citit soarta în apă,
în timp ce zeii noștri tac,
am văzut cum banii contează mai mult decât oamenii pentru ticăloși, pentru ticăloși,
dar arta este memorie,
unde timpul se ascunde,
soldați de foc care seamănă maci,
unde broaștele cântă,
unde câmpul moare și renaște în semințe creole,
unde apa știe totul, acesta a fost primul lucru care a existat pe pământ.
Am făcut un experiment cu mine însumi și, pe scurt, am înțeles 
că în viață lucrurile cele mai teribile
se întâmplă în tăcere și în mod natural,
dar
am uitat sensul eternității. 
Și ceasul se oprește.


Semințe de porumb

Să cauți în interior întrebările din exterior, să culegi polenul cu mâinile obosite,
află în acea zi cu surprindere
că viața fabricată
a fost deja încheiată.
Apoi parcurge noi cărări 
pe care semințele de porumb ți le-au pregătit
și, fără să împachetezi valize noi,
culege demnitatea pe care ți-a adus-o plecarea.
Mergeai ignorant în fața răutății
pe care lumea o fabrica în tăcere,
un simplu copil care nu înțelegea
că meschinătatea umană se ascunde în casa lui,
un cuib impenetrabil în care nu pătrunde întunericul unui oraș confuz,
dar măștile falsității dezvăluie fețele cu amărăciune.

Ajungem ca niște meteoriți pe acest pământ 
cu suficient foc care distruge sau construiește,
facem cratere în inimi,
speranță pentru lumea care are nevoie de ea.
Condamnați să căutăm libertatea pe care ai pierdut-o în fabrică, zile întregi,
de aceea, când te trezești, îți vei umple drumurile cu o viață bună,
vei înțelege curând că bătăile inimii pământului sunt conectate cu cosmosul, în relație cu tăcerea 
și, în scurt timp, vei vedea că adevărul va fi relativ la timpul nostru.
Lumi prefabricate care nu au fost trăite,
suntem șoareci drogați pe piața vieților,
poveștile mele narate oamenilor care caută pe urmele absenței
să semene semințe.


Reporterul etericului

Rătăcim pe căi pe care nu le-am parcurs,
am vrea să le repetăm pentru a le începe din nou,
însă nu avem vieți cum avem gloanțele de salve,
cartușele noastre sunt viața
care apare fără milă,
ignoranța a dus la întrebări 
dacă pierderile le-ai putea înlocui
după câteva cuvinte magice.
Destinul va arăta semne ilogice, 
pentru ca noi, confuzi, să dăm răspunsuri logice,
multe teorii deja în sălile de clasă, 
închisoarea cunoașterii, 
care vor fi și aripile într-o lume în război
unde a întreba despre viitor este ca și cum ai întreba despre moarte.
Eu însă am căutat sentimente în munți,
am văzut cum se creează poveștile în oameni,
mi-am luat timpul să văd viața ca pe vânt 
și astfel să pot scrie amintirile noastre,
eliberând și respirând liber sintaxa,
intonarea, nuanțele, căutând rima.
Pe scenă voi încerca să fiu fidel celor auzite,
urmăresc sentimentul,
faptele nu au prea mult sens pentru mine, 
ceea ce fac este să unesc povești ca o pătură din petice,
țesând cu fir roșu acele legături,
sunt reporter al etericului.
Petrec zile întregi căutând pe cei necunoscuți, cei mari vor rămâne fixați în istorie,
în timp ce sentimentul important pentru cei necunoscuți va dispărea,
cei uitați în povești,
și așa îmi trec zilele.

Prezentare și traducere de Ioana Miron