După ureche

Un fragment dintr-un text semnat de Veronica D. Niculescu, extras pentru subiectele de la Evaluarea Națională, a fost trecut recent printr-un ritual de-a dreptul absurd. Motivul e de o ironie amară: unor comentatori de pe Facebook (de unde altundeva…?) nu le-a plăcut cum sună. Fără vreo ezitare, oameni extrem de siguri pe propriul simț al limbii s-au apucat să-l rescrie. Au apărut rapid variante corecte, adică cu fraze aplatizate și explicite, livrate pe înțelesul tuturor.

Deși argumentul autorității e un sofism în logica formală, nu pot face abstracție de faptul că Veronica Niculescu nu-i doar scriitoare, ci a și tradus excelent în română autori extrem de dificili, de la Nabokov la Samuel Beckett. Literatura nu e un test de gramatică rezolvat la tablă, în fața clasei. O formulare precum „Țestoasa o adusese la redacție șeful tipografilor”, care a aprins întreaga dezbatere, nu e o greșeală, ci o opțiune stilistică. Și nu, nu e greșită. Are oralitate, are ritm și, mai presus de toate, n-a fost scrisă la comandă pentru un examen național. A o înlocui cu o construcție rigidă doar pentru că nu-ți sună ție bine înseamnă să confunzi limba vie cu niște tipare încremenite.

Ce m-a deranjat la intervențiile de tipul ăsta e ideea că orice text care nu se pliază instant pe așteptările publicului trebuie reparat de mulțimea furioasă / enervată. Preferința personală nu e un criteriu de validare, pentru că literatura funcționează după o logică proprie, construită pe ambiguități, ritm și voce. A le netezi pe toate în numele unei clarități sterile înseamnă a pierde tocmai ce contează. Poate că, înainte de a ne repezi să corectăm un text, ar trebui să ne întrebăm dacă l-am înțeles cu adevărat și dacă nu cumva problema e la propriile noastre limite și deprinderi de lectură. Uneori, tentația de a rescrie spune mult mai multe despre cititor decât despre scriitor.

***

Îmi amintesc perfect momentul în care cărțile cu Harry Potter au pătruns în România. Se întâmpla acum douăzeci și ceva de ani, iar eu, proaspăt absolvent de Filosofie, lucram într-o librărie centrală din Cluj. Așa că mă pot lăuda că am dus în spate aceste cărți la modul cel mai propriu, adică în cutiile pe care trebuia să le car de la Poștă până la sediul de pe strada Napoca. Nici prin cap nu-mi trecea atunci că peste ani de zile voi ajunge să traduc eu însumi o parte din opera lui J.K. Rowling.

Ghidurile din seria „Pocket Potters” par, la prima vedere, niște simple extensii ale unui univers deja cunoscut. În realitate, ele funcționează ca niște ușițe spre universul HP: mai ușor de deschis, dar care duc în același castel. Și, poate de aceea, mai interesante. Ele se adresează, în mod clar, la două tipuri de cititori. Pe de o parte, celor aflați la început de drum, copiii care încă negociază cu cititul și care au nevoie de texte mai scurte și mai puțin intimidante decât volumele masive ale seriei originale. Pe de altă parte, avem fanii serioși, colecționarii, pentru care orice volum cu inițialele HP pe copertă e o piesă dintr-un puzzle personal, pentru care ghidurile nu-s neapărat o introducere, ci o completare sau o nuanță. Și ăsta mi se pare unul dintre cele mai interesante lucruri legate de fenomenul Harry Potter: capacitatea de a funcționa simultan pe mai multe niveluri de vârstă și de implicare. La ani buni după publicare, seria scrisă de J.K. Rowling se află încă la o distanță considerabilă de multe dintre competitoarele ei. Nu doar prin poveste, ci prin felul în care e construită lumea din cărți. Iar scriitura, chiar și în momentele ei mai simple, are o claritate care prinde cititorul și nu-l mai lasă. E un tip de atașament pe care foarte puține serii reușesc să-l creeze și, mai ales, să-l păstreze în timp. Interesant e și că loialitatea fanilor a rămas stabilă chiar și în contextul controverselor extraliterare din ultimii ani, când imaginea autoarei a fost afectată și mult discutată. Și totuși, pentru mulți cititori, cărțile au rămas intacte. Există o separare, uneori conștientă, alteori instinctivă, între autor și operă. Iar în cazul de față, opera pare să fi câștigat.

Una peste alta, Pocket Potters nu sunt doar niște produse derivate, ci un semn că universul poate fi reconfigurat, reambalat, redeschis pentru noi generații de cititori fără să-și piardă identitatea. Sunt, dacă vreți, dovada că unele povești nu se termină atunci când se încheie ultimul volum, ci continuă să circule, să se transforme și să găsească mereu alte căi de a ajunge la cititori.