Câteva clarificări pentru ideologii români și nu doar pentru ei

Se fac în curând doi ani de când am predat la Humanitas o carte, care a apărut în octombrie 2025, sub titlul Ideologii și ideologi în România contemporană. E un tablou al ideilor despre politică exprimate în limba română după căderea comunismului. Așa am gândit-o, așa a ieșit. A durat mai bine de un an până să ajungă în librării, fiindcă nu a fost ușor să găsești un redactor pentru un volum care are 996 de pagini. Iar între depunerea lui la editură și apariție s-au ținut alegerile din toamna lui 2024 și cele din primăvara următoare. Drept pentru care un scurt post scriptum leagă mozaicul ideologiilor de peisajul politic și de candidații care au surprins publicul larg. După apariție, am făcut lansări și dezbateri la Brașov, București, Oradea, Cluj și Constanța, unde mi-au fost alături doisprezece filosofi, scriitori, politologi, istorici și jurnaliști – Miron Beteg, Dan-Liviu Boeriu, Sabina Fati, Adrian Herța, Mihaela Ivănescu, Cristian Manolachi, Ciprian Mihali, Sergiu Mișcoiu, Ovidiu Nahoi, Ioan Stanomir, Georgiana Țăranu și Cristian Vasile. Raimar Wagner, directorul Fundației Friedrich Naumann din România, care a și sprijinit tipărirea volumului, m-a însoțit în patru din cele cinci orașe, subliniind că fundația nu a intervenit în niciun fel în conținutul cărții, acordând doar costuri de imprimare. Așa cum se obișnuiește la noi, în cadrul acestor lansări, jumătate din ele fiind incluse în târguri de carte, s-au spus cuvinte frumoase, exagerându-mi-se mult meritele, iar cititorilor li s-a recomandat să citească neapărat ce scrisesem despre ideologii. E foarte posibil ca acesta să fi fost motivul pentru care jumătate din tirajul cărții a fost epuizat în primele trei săptămâni după apariție. Iată de ce le sunt recunoscător celor care și-au smuls o oră (cam atât durează azi o lansare), pentru a face, la urma urmei, publicitate unei cărți.

Din aceste întâlniri am reținut aprecierea generală pentru efortul de documentare depus, inclusiv pentru a parcurge scrieri foarte puțin cunoscute, ca și unele plictisitoare sau de-a dreptul stupide. Mi-au rămas, de asemenea, în minte două expresii folosite în cadrul întâlnirii de la Cluj. Una i-a aparținut filosofului C. Mihali, care figurează, de altfel, printre autorii analizați, în secțiunea „feministe și feminiști” și care a descris lucrarea ca pe un „almanah”, în vreme ce politologul S. Mișcoiu a comparat-o cu acele „dictionnaires amoureux” publicate în Franța, la editura Plon, ce conțin eseuri redactate pe un ton subiectiv, nu neutru, consacrate unor țări sau orașe, unor autori sau religii ori altor teme, dintre cele mai diverse – de la cafea la politică și de la televiziune la umor ori la diavol. Sinteza mea despre ideologii și ideologi nu e cu siguranță un „almanah”, fiind în schimb mai aproape de un „dictionnaire amoureux” decât de acele texte academice care tratează azi chestiunile ideologice pornind de la programele formațiunilor politice sau de la impresii foarte subiective despre politicieni și alți actori ai vieții publice. Într-adevăr, eu mi-am propus altceva, și anume să reconstitui treisprezece identități politice ce pot fi regăsite și în celelalte state-membre din UE, plecând de la autori, înregimentați în partide sau nu, dar care și-au strâns ideile între copertele unor cărți ori broșuri, excluzând astfel discursurile parlamentare, declarațiile pentru presă, articolele de opinie din diverse gazete și insipidele programe prezentate în campanii.

Critica volumului despre ideologii și ideologi e, însă, mult mai interesantă decât distanța care-l separă de un gen sau altul. La stânga, ea a început foarte devreme. Chiar înainte ca volumul să apară. Tonul a fost dat, pe 4 octombrie 2025, de Ștefan Baghiu, un universitar sibian, lector la departamentul de literatură română, literatură mondială și critică literară, dar și secretar general de redacție la revista Transilvania. Acesta a distribuit pe Facebook o postare în care, alături de coperta volumului ce urma să apară la Humanitas, reproduceam lista autorilor pe care-i inclusesem în categoria neocomuniștilor. Figurau acolo Ion Iliescu și cei care i-au ținut isonul în FSN și-n cele trei mandate de președinte, iar în a doua parte a secțiunii, autorii din noua stângă radicală. Era vorba, ca să fiu foarte precis, despre C. Crăciun, A. Cistelecan, A. State, S.A. Matei, C. Rogozanu, D. Ungureanu, F. Poenaru, A. Racu, C. Ban, V. Ernu, adică autori care, la fel cum făcuse Iliescu, au criticat și critică social-democrația, inclusiv guvernele PSD, de la stânga. Deși nu figurează între autorii pe care-i portretizasem ca neocomuniști, Baghiu a ținut să avertizeze publicul căruia îi distribuia anunțul meu că „apare o prostie, fiți pe fază!”. Orice om educat e surprins când descoperă că, fără a citi vreun rând, un lector universitar, care e, pe deasupra, și secretar de redacție al unei reviste indexate în baze de date academice se pronunță atât de brutal. Comentariile pe care le-a redactat pe Facebook și cele pe care le-a suscitat au fost atacuri la persoană: Ș. Baghiu m-a descris ca pe „ideologul Elenei Udrea”, preluând o stigmatizare folosită de propagandiștii din diverse partide. Adică de la cei care mi-au redus întreaga activitate publică la o nefericită poză de campanie, în care apăream alături de cea care avea să mă excludă, de altfel, din PMP, fiindcă nu am susținut-o în cursa pentru Cotroceni. Citind postarea lui Baghiu, un student al Centrului pentru Studiul Imaginii din UB s-a simțit îndreptățit să spună că volumul meu, din care vedea doar imaginea copertei, e „hârtie igienică”. Însuflețit la rândul lui de lectorul de la Sibiu, un urmăritor al acestuia a scris că mie mi-a „kkt mintea numai ideologii”, iar o simpatizantă l-a felicitat pe lectorul de la Sibiu pentru că încarnează „o stângă nouă pe cale de formare”. Cele mai multe like-uri le-a strâns un comentator care a cugetat și mai adânc: „Preda își recuperează tinerețea de UTC-ist. Ce să-i faci, dacă Băsescu nu mai e, rămâne ce a rămas”. A intrat în vorbă și criticul literar Paul Cernat care – o mai spun o dată: fără să citească altceva decât avertizarea lui Baghiu – a ținut să mă pună la punct cu fermitate: „sper să nu vă considerați pe dvs., și pe prietenii dvs. de idei ca judecători de pe poziții de autoritate ideologic-morală normativă”, adăugând imediat că trei dintre cei pe care eu îi încadrasem, pornind de la cuvintele lor tipărite negru pe alb, drept „neocomuniști” sunt, de fapt, liberali. El ignora astfel faptul că toți cei pe care i-am identificat ca neocomuniști nu doar că refuză eticheta liberal, dar critică sistematic orice formă de liberalism. Baghiu a sărit în ajutorul lui Cernat, trăgând concluzia că eu aș fi lovit de trumpism. Dacă numeroasele mele critici la adresa președintelui american nu aveau nicio valoare pentru aprigul Baghiu, în schimb, P. Cernat a menționat, totuși, că mă revendic dintotdeauna de la liberalismul de tip francez. Cam așa arată în zilele noastre ceea ce, în alte vremuri, se numea „critică de întâmpinare”: invective pe Facebook, croite înainte de lectură, cu material sustras de la politicieni incapabili să citească în chip fidel realitatea.

Pe de altă parte, după cum se poate constata relativ ușor, nu doar consistența intelectuală, ci și coerența și civilitatea stângii lasă mult de dorit. A confirmat-o, tot pe Facebook, un autor căruia îi consacrasem un capitol în volumul despre ideologii și ideologi: Vasile Ernu. Care începuse și el să plaseze – unde anume, dacă nu pe Facebook? – mici răutăți înainte de apariția cărții, sugerând că aceasta ar fi fost bazată pe născociri absurde. L-am rugat să aibă răbdare să o citească înainte de a spune ceva despre ea. Mi-e jenă că trebuie să reproduc lucruri atât de dezolante pentru un spațiu intelectual care se pretinde articulat. Ernu a admis că e, într-adevăr, nevoie să vezi un text înainte de a scoate o vorbuliță despre el. A uitat, însă, de asta și, câteva luni mai târziu, pe 27 aprilie a.c., și-a vărsat supărarea pe mine. Tot pe Facebook. Dar nu reacționând la articolul despre el din volumul ieșit în 2025, ci la o observație pe care am făcut-o vorbind despre o altă carte semnată de el, și anume că insistă să „scrie din perspectiva unei stângi anticapitaliste radicale și care e nostalgică nu după Ceaușescu, ci după mantia imperială pe care o oferea URSS”. Asta l-a înfuriat. Nu doar pe el. Ci și pe un alt autor despre care am scris în Ideologii și ideologi în România contemporană, unul atât de mândru că e marxist încât e convins că anticomunismul a fost inventat ca să păstreze „privilegii de clasă”. Florin Poenaru pe numele lui, acesta a considerat că, deși am citat peste treizeci de expresii și pasaje de câte două-trei rânduri din patru cărți ale sale, nu am citit, de fapt, nimic din ce a scris. Marxistul care crede că arhivele Securității nu trebuiau deschise a generalizat referința la lectura cărților lui – de altfel, extrem de anoste – și mi-a transmis nu doar mie, ci și viitorimii care va scormoni prin văgăunele Facebook, următoarele cuvinte: „poate la ediția a doua chiar citiți cărțile despre care scrieți. Deși probabil lectura e oricum inutilă în acest caz, grila teoretică fiind deja profund viciată. Dacă vasile ernu (sic!) e extrema stângă în viziunea dvs. atunci, cu tot respectul colegial, nu pricepeți nimic din ce-i cu stânga, nici din trecut, nici asta contemporană”. Să rezumăm: domnul Poenaru crede că o persoană este capabilă să scrie aproape o mie de pagini, cu trimiteri explicite la câteva sute de autori și de volume, fără să le fi citit. Aș fi curios să aflu ce tehnică s-ar putea folosi pentru un asemenea miraculos rezultat. În orice caz, inspirat de Poenaru și nemulțumit fiindcă mi-am îngăduit să-l plasez la stânga radicală, Ernu a preluat ideea că aș fi scris despre el fără să-l fi citit – adică aș fi făcut ce făcuse el în mod explicit cu privire la volumul meu și când era netipărit, și după aceea – și m-a mitraliat cu următoarele expresii: „pretins respectabil profesor de științe politice”, „universitar local”, „recomandare de la Băsescu are, liberal e, userist e”, „să se îndrepte oare spre suveraniști?”, „face mai degrabă un dicționar de clișee: ce mai zic prietenii prin târg”, „Preda se solidarizează în sus, mereu cu puterea, Ernu – în jos, mereu cu cei ce pierd”. În concluzie, după Ernu, aș fi adus „științele sociale la un nivel de România Mare sau mai știu eu ce situri dubioase”. Din numeroasele comentarii pe care le-a stimulat șirul de caracterizări formulate de Ernu nu voi reține decât patru. Primul îi aparținea lui Florin Iaru, care i s-a adresat lui Ernu folosind stilul glumițelor din revista Cațavencii, cele care, mai mult decât prozele sale, l-au făcut cunoscut publicului larg: „Zi mai bine că te oftici că [Preda] are mulți bani și a fost europarlamentar zece ani, deci va avea o pensie foarte frumușică, iar tu, care n-ai intrat în Komsomol, nu. Râdem împreună, da?”. A doua replică a venit de la un membru al Universității din Suceava, Arthur Suciu, care se recomandă „autor de fragmente existențiale și autoficțiuni” și care a negat până și faptul, ușor verificabil, că citasem din trei cărți și din mai multe articole semnate de Ernu în volume cu conținut politic: Suciu a ținut-o una și bună că nu ar fi așa. Ce poți să mai spui, când te lovești de asemenea îndărătnice contestări ale unei verificări elementare? Liderul unuia dintre partidele comuniste care au încercat să se înscrie la tribunal după 1989, Gheorghiță Zbăganu, a ținut și el să transmită urbi et orbi următoarele: „Scuze, nu pot să-l sufăr [pe Preda]. De când scria bălării pe la Dilema”. În fine, un Victor Mușat, care apare pe Facebook drept „creator digital”, a reacționat la o întrebare pe care o puneam despre locul unde apăruse o recenzie care ar fi arătat că am așezat autorii „în categorii ideologice aiurea”, cu vorbele: „arestat de îndată”. Nu e clar dacă Poliția trebuia trimisă la mine ori la altcineva. Mă opresc aici. Am reprodus destule mostre ale felului cum oameni de litere care se pretind de stânga, dar care refuză să accepte radicalismul vederilor lor, înțeleg să denigreze o lectură sistematică a ideologiilor făcută din perspectiva științei politice, ca și alcătuirea unui tablou al ideologiilor pe baza unor largi extrase din scrierile câtorva sute de autori contemporani.

Trec acum într-o parte diferită a spectrului ideologic, la reacțiile pe care le-au avut, sub forma clasică a cronicii de carte, șase autori (mult) mai cunoscuți decât cei pomeniți mai sus și care pot fi descriși oricum, dar nu ca radicali de stânga. Au scris despre Ideologii și ideologi în România contemporană, în ordine cronologică, Ioan Stanomir, Andrei Pleșu, Valeriu Stoica, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile și Adrian Mureșan, ale căror texte au apărut în Dilema (al doilea, al treilea și al șaselea), pe platforma Contributors (primul), în România literară (al patrulea) și în Apostrof (al cincilea). Unele din laudele lor sunt flatante. Când îți spune A. Pleșu că „ai reușit imposibilul: să ne faci să înțelegem în ce lume trăim”, treci oleacă mai ușor peste insanitățile extremiștilor de stânga. Nu reiau alte complimente, căci prefer să răspund obiecțiilor formulate de autorii menționați.

Încep cu reproșurile pe care mi le-a adresat Adrian Mureșan, autorul unei cărți remarcabile despre N. Steinhardt. Mureșan are cinci critici. Prima vizează faptul că i-am introdus în aceeași categorie pe Ioan Stanomir și pe Mihai Neamțu. Ambii sunt cuprinși în secțiunea rezervată conservatorilor. Rațiunea e simplă: scrierile lor vehiculează teme ale acestei ideologii, mai apropiate de versiunea britanică – în cazul primului autor, mai apropiate de cea americană, inclusiv în variantă trumpistă, în cazul celui de-al doilea. Lui A. Mureșan M. Neamțu îi apare ca „populist, traseist, extremist, fariseic”. Numai că asta privește mobilizarea partizană a temelor conservatoare de către autorul conservator. Am notat și eu – pe un ton mai puțin vitriolant – ce concluzii practice a tras Neamțu când a trecut de la tabăra Băsescu la AUR, dar volumul meu din 2025 nu trata sistemul politic, ci doar ideologiile. De aceea nici nu am introdus în carte – aceasta e a doua obiecție a lui Mureșan –, o cronologie a evenimentelor de după 1989. Autorul are, în schimb, dreptate când notează că unele dintre remarcile mele despre scriitura feministă sunt prea marcate ironic. Nu sunt, însă, de acord cu el, când îmi spune că am fost prea blând cu autori precum Dan Ungureanu sau Florin Poenaru, recomandându-mi postări de pe Facebook ale celui dintâi, fiindcă aș putea culege astfel „o recoltă semnificativă de perle și de idioțenii”. Dezacordul meu are două rațiuni. Primul a fost deja menționat. Criteriul de selecție a textelor asupra cărora mi-am concentrat atenția a fost altul: m-am oprit la cei care și-au asumat misiunea de a formula o interpretare sau un proiect ideologic închegat, semnul ei material fiind publicarea în volum a unor idei, raționamente și chiar fantasme având drept subiect puterea. Am neglijat autori prolifici, dacă nu au făcut așa ceva: cazul cel mai la îndemână e cel al lui Sever Voinescu, care a publicat numeroase articole conservatoare în gazete, dar pe care nu le-a strâns niciodată într-un volum. Al doilea motiv pentru care nu pot fi de acord cu remarca lui Mureșan e că nu mi-am propus nicio clipă să culeg „perle și idioțenii”. E adevărat, pe de altă parte, că ele ocupă uneori un loc însemnat în volumele peste care am dat în amplele căutări prin anticariate sau biblioteci. Dacă ele ajungeau să copleșească un volum, nu le puteam ocoli. Dar nu le-am vânat.

Ioan Stanomir și Valeriu Stoica nu au formulat critici, preferând să surprindă – și au făcut-o cu o eleganță pentru care le sunt recunoscător – inspirația intelectuală a demersului, și anume liberalismul de tradiție aroniană, sau decizia de a „decupa fragmente care surprind esența fiecărei scrieri”. Le notez aici pentru a sublinia că acestea reprezintă repere ale analizei propuse. Într-adevăr, am fost format la Centre Raymond Aron de la EHESS Paris și am preluat de la discipolul patronului intelectual al acestei instituții, Pierre Manent, care mi-a îndrumat teza de doctorat, un anumit mod de a citi textele politice, indiferent că e vorba despre un autor ca Aristotel sau despre ilustrul necunoscut Ninel Potîrcă. De altfel, decuparea unor pasaje semnificative e la fel de dificilă și când e vorba despre un geniu, și când e vorba despre un nătâng. Revin, însă, la obiecții. Trei sunt formulate de Angelo Mitchievici. Iat-o pe prima: dacă e adevărat, cum spunea mai demult Sorin Antohi, preluat și de mine în Ideologii și ideologi…, că spiritul public de la noi e dominat de literați ignoranți în domeniul teoriei politice, atunci nu poți să nu te întrebi de ce politologii nu „au câștigat o mai bună vizibilitate pe piața ideilor”. Întrebarea lui Mitchievici îmi îngăduie să precizez că, în volumul de la Humanitas din 2025, nu am luat în seamă scrierile politologilor, cărțile sau articolele academice care explică sistemul de partide, influența sistemelor electorale ori care analizează politici publice. Ce-i drept, unii dintre autorii pe care i-am discutat predau în școli de științe politice, dar nu am analizat publicațiilor lor politologice, ci – acolo unde a fost cazul – manifestele ideologice pe care le-au elaborat. Dar nu faptul că unii fac și politologie, și ideologie a menținut hegemonia literaților, ci lenea acestora, dezinteresul pentru perspectiva unei discipline noi în peisajul universitar și cultural românesc. A doua întrebare pe care o formulează A. Mitchievici e următoarea: „de ce sunt privilegiate de către politicieni <războaiele culturale>?”. Nu am un răspuns. Aș observa doar că influența externă e mai puternică decât cea provenită din surse autohtone. Trump sau Macron, Rawls și Piketty, Mises sau Yarvin, Blair, Merkel și Meloni sunt mai prizați decât orice politician sau producător autohton de ideologie. Mitchievici îmi mai obiectează și că Mircea Cărtărescu și Dumitru Ceaușu sunt în același capitol – cel despre „intelectuali” – sau că Răzvan Voncu, CTP și Marian Godină figurează, în ciuda marilor diferențe dintre ei, în categoria „neafiliați sau fără busolă”. Obiecțiile sunt judicioase. Cât privește primul cuplu, răspunsul e simplu. Căci este intelectual, în optica mea, cel care folosește notorietatea câștigată într-o anumită profesie pentru a o investi în critica puterii ca putere. Scriitorul Cărtărescu și diplomatul Ceaușu au urmat același parcurs în spațiul public, chiar dacă deosebirea dintre talentul literar al celui dintâi și scrisul birocratic-gazetăresc al celui de-al doilea e uriașă. În ceea ce privește tripleta Voncu, CTP, Godină, recunosc că am avut mari ezitări: pe primii doi i-am mutat de mai multe ori între capitolul rezervat intelectualilor și cel în care i-am plasat până la urmă. Căci e adevărat că atât CTP, cât și Voncu au investit și ei notorietatea profesională în analiza puterii. Mi s-a părut, însă, că cei doi sunt – ca și Godină, provenit din cu totul alt mediu profesional – autorii unor discursuri care sunt altceva decât o critică sistematică a puterii, chiar dacă, precum intelectualii, nu sunt nici ei atașați unui curent ideologic. CTP, Voncu și Godină vorbesc mai degrabă ca niște cetățeni supărați. Categoria în care i-am plasat e cea mai eclectică, dar cuprinde nu doar inși debusolați, ci și voci expresive și interesante. Ale lor așa sunt.

O cronică mai generoasă decât a lui Cristian Vasile nu mi-a fost și nici nu cred că îmi va mai fi consacrată vreodată, căci distinsul istoric m-a comparat cu „un Nicolae Iorga al științelor politice din perioada postcomunistă”, precizând că se referă la „istoricul prolific și temeinic și nu la politicianul mediocru”. E copleșitor. Rețin, însă, și „o nedumerire” formulată de acest mult prea generos cronicar. E o obiecție, notează el, pe care ar putea-o avea „un istoric, atunci când vede precizarea contemporană” din titlul lucrării mele, căci s-ar aștepta să fi tratat „ideologi și ideologii de la 1918 până azi”. De ce am luat în seamă, sub numele „contemporan”, doar perioada de după 1989?, întreabă C. Vasile. E întru totul îndreptățit s-o facă. Răspunsul meu este că ruptura produsă de răsturnarea lui Ceaușescu e cea mai semnificativă din istoria democratizării societății noastre. Ea a făcut posibilă o noutate absolută, și anume o alternanță la putere produsă de votul cetățenilor, nu de voința puterii executive. Mai mult decât 1918, care servește drept reper istoriografic dominant, fiindcă atunci s-a realizat scurta Mare Unire, momentul 1989 e unul fondator pentru regimul în care trăim azi, mult superior celor de dinainte. Vremea contemporană sau politica „din zilele noastre” e cea care a fost făcută posibilă nu de generația de acum 106 de ani, ci de liceenii, studenții și muncitorii ieșiți în stradă sub strigătul „jos comunismul!”. Păstrând, desigur, proporțiile, în Istoria contimporană a României, Titu Maiorescu pornea de la momentul 1866, nu de la Regulamentele organice și nici măcar de la 1848. De ce? Fiindcă abdicarea lui Cuza și urcarea pe tron a lui Carol I au făcut România, nu tratatul de la Adrianopol și nici eșecul revoluției pașoptiste. De la 1866 începea contemporaneitatea pe care o expunea Maiorescu. Are, în schimb, perfectă dreptate Cristian Vasile să completeze tabloul „conservatorilor religioși” pe care i-am reținut eu cu considerații despre ortodoxismul aflat de multe ori „în siajul extremei drepte”.

Închei aceste rânduri precizând că lucrez deja la ediția a doua a cărții. De la publicarea primei ediții încoace, am strâns alte patruzeci de volume ce conțin viziuni politice. Unele, spre rușinea mea, mi-au scăpat când am scris cartea din 2025, altele sunt noi.