Prea puține cuvinte fost-au spuse despre La umbra copacilor a lui Abbas Kiarostami, grozava cărțulie tradusă (pentru prima dată la noi) din engleză de Vlad Drăgoi – și apărută în primăvara lui 2023 la Editura OMG –, cărțulie care reunește trei dintre volumele regizorului și poetului iranian: Un lup la pândă, Purtați de vânt și Vântul și frunza. Dar se poate, de fapt, ca asta să fie o foarte mare și fericită potriveală – unele cărți se scaldă bucuroase în tăcere și ies la iveală doar în calea unora, ca și cum așa ar fi fost de la bun început programate. Cred că volumul ăsta se numără printre ele, mai ales punând la socoteală instinctul lui Kiarostami de a crea și de a se apropia de poveștile – și când spun povești, mă refer la orice te obligă să ai o reacție – scurte și închegate (și, deci, intense). Doar chiar de la el aflăm că „[t]here is an optimal number of words needed to tell a story. It is almost always the smallest number. I aspire to express myself in the simplest possible language, to strip things down as far as possible […]”. La umbra copacilor e, printre altele, și o odă a rostirii grijulii, aș zice eu. Iar orice rostire grijulie e în primul rând atentă, desigur, la ceea ce nu se spune.
Între volumele lui Kiarostami nu există granițe, versurile curg dintr-unu-n-altul ca-n burta unui ouroboros și la fel fac și imaginile/ scenele/ decupajele care umplu paginile – nu mai contează dacă ele sunt reale ori închipuite, căci sursa le e comună: toate se nasc în ochiul scriitorului („Mă uit la Venus/ și la Calea Lactee./ Slăvit/ fie ochiul/ care vede/ toate astea”). Spațiul acestui ochi gigantic al poetului este ocupat în întregime și în permanență, astfel încât în interiorul lui se produce un soi de schimb continuu – „Am pierdut ceva/ abia găsit./ Am găsit ceva pierdut.”, „Vând ceva/ ce nu poate fi cumpărat./ Cumpăr ceva/ ce nu poate fi vândut.”; prin (de)scriere, imaginile par a fi eliberate și înlocuite, însă vibrația fiecăreia e atât de puternică încât îi permite să se-ntoarcă, cândva, cumva, înapoi, așa cum se întâmplă, deloc întâmplător probabil, în cazul licuriciului – „Nimeni nu vede/ licuriciul/ în lumina zilei”, „Cea mai lungă noapte din an./ Licuriciul/ sleit de puteri/ în zori.”, „Licuriciul/ arde de nerăbdare/ în cea mai lungă zi din an.”
Acest tip de rostire pe care Kiarostami îl folosește (adesea asociat cu cel al haikuurilor) modifică și dinamica lingvisticii, rolul și tăria fiecărei părți de vorbire și, implicit, a relațiilor dintre ele. Verbele par a fi golite de sens și de informație temporală, par să funcționeze mai degrabă ca niște lianți între substantivele care constituie adevăratele capete ale micilor poeme – aproape că te pricopsești cu senzația că ai putea ghici verbele doar citind substantivele, ca și când ele s-ar ascunde la umbra lor: „Amurg./ Mielul/ privește/ lupul.”, „Mânzul alb,/ roșu până la genunchi,/ zburdă în câmpul cu maci.” Dinamica asta e cea care conduce la frazarea fragmentată (și eliptică), dar atât de firească, specifică lui Kiarostami. Nici nu s-ar fi putut altfel – am stabilit deja că aici totul se naște și își duce traiul în interiorul unei priviri, deci într-un nesfârșit șir de închideri și de deschideri ale pleoapelor. Totul se petrecere într-o clipire. Totul se petrece într-o clipită. (Tocmai de-asta „contează nu doar ceea ce intră în cadru, ci și, într-o măsură cel puțin egală, ceea ce nu intră”, cum explică și Andrei Gorzo în pagina ce deschide volumul despre care vorbim.)
Zăpada și ceața (și, în general, sub diferite forme, culoarea alb) sunt unele dintre elementele recurente în versurile lui Kiarostami – cred că ar putea funcționa foarte bine ca un simbol al acestui ochi adus și răsadus în discuție. Există o transsubstanțiere care se petrece ne-ncetat la fiecare nivel al textului (care poate trece foarte ușor neobservată, la fel cum poezia lui poate trece foarte ușor drept simplă ori naivă), o permanentă trecere de-o parte și de alta a privirii care, de multe ori, se cristalizează în chiar textura – să nu uităm că mai întâi de toate Kiarostami are ochi de regizor – zăpezii sau a ceții: „Dâră roșie pe albul zăpezii./ Prada rănită/ șchioapătă.”, „Mânzul alb/ iese din ceață/ și dispare/ în ceață.”, „Un porumbel alb/ pierdut în albul norilor./ Azi ninge.” Toate imaginile lui Kiarostami ajung să se adâncească în niște pliuri infinite, în niște vârtejuri care, la un moment dat, le aruncă, printr-o cortină invizibilă, pe malul celălalt – răstălmăcite, dar niciodată mutilate: „Din o sută de mere/ zece au viermi./ Zece mere/ pentru fiecare vierme.”
Kiarostami e unul dintre artiștii – asta e una dintre puținele dăți în care îmi vine să folosesc cuvântul ăsta și n-am să mă zgârcesc să-l scriu – care nu a ezitat să îl invite pe cel care intră în contact cu filmele sau cu poezia lui în acel spațiu dintre imagini menit să prilejuiască întâlnirea, intersecția privirilor. Iar frumusețea poate fi zdrobitoare și doar o minte cu-adevărat puternică o poate calma și transforma în ceva suportabil – nu știu cât se vorbește despre cum acesta e, poate, unul dintre cele mai glorioase merite ale poeților. De câtă forță e nevoie ca să separi frumusețea de frumusețe?
Mă tem că am atins acel număr optim de cuvinte, așa că mă voi opri aici, lăsând acest text mai scurt, ca pe placul poetului.
