Încerc să scriu
Ca și cum aș picta.
Dacă data trecută am discutat cărțulia unui regizor, acum e timpul s-o discutăm pe cea a unui pictor. Tudor Haschke-Marinescu. Pictor și poet. Poet și pictor. Când nu pictor, poet. Când nu poet, pictor. Când pictor, și poet. Odată cu Nut și feder (Editura Charmides, 2022), adevărata imagine a lui Haschke-Marinescu se întregește – de fapt, urmând logica subliminală a întregului volum, trebuie să spunem altfel: cele două imagini ale lui Haschke-Marinescu ies simultan la iveală și se îmbină într-una. Cartea părăsește, în sfârșit, sertarul; imaginea devine completă.
Poemele din Nut și feder se unesc cu fragmentele a două jurnale – jurnalul de copil (din 1981) și jurnalul de pictor (din 2021). Ceea ce avem în față e un soi de triptic, triptic care lasă în urma lui semnele unui mesaj (îndemn? adevăr?) care speră să fie decriptat: autorul – atât din pielea copilului, cât și din cea a pictorului adult – nu (de)scrie experiența lui cu lumea, felul în care el o vede și o simte și o interpretează (deci motivele pentru care o vede și o simte și o interpretează așa și nu în alt fel), ci încearcă, dizolvându-și însușirile și sustrăgându-și din joc sentimentele, să arate lumea cum e ea, indiferent și independent de numele celui care o experimentează. Așadar, asistăm de-a lungul celor 80 de pagini la notațiile lui Haschke-Marinescu despre lume, unde aceasta apare, de fiecare dată, liniștită, ordonată, la locul ei, așa cum îi șade bine dintotdeauna. Când poetul nu găsește cuvintele potrivite („Căutam literele./ Alături, în scrumiera unor gânduri stinse/ țigara fumega confuz”) ori când pictorul își ratează tabloul („Ora 18,30: rateul s-a produs! Am făcut o lucrare slabă care trebuia ștearsă”), nu aflăm că lumea, fiindcă-i rea, declanșează ceva rău în pictorul-poet astfel încât el își trădează, obligat, scopul; nu aflăm că lumea e vinovată și că trebuie schimbată, aflăm doar că pictorul-poet se va strădui mai mult a doua zi și-și va exersa mai bine ambele piei. La fel ca-n însemnările copilului, la finalul fiecărei notații ale adultului există un „A fost o zi frumoasă”, doar că mut; el trebuie rostit în gând.
Intersecția fragmentelor din jurnalul de copil cu restul textelor din Nut și feder nu e nicidecum o intersecție nostalgică, Haschke-Marinescu nu tânjește după copilărie, ci creează o triadă a – poate – celor mai limpezi privitori: copilul, pictorul și poetul. Despre privire e vorba aici (căci despre ce altceva să și fie în cartea unui pictor?) – pe de-o parte, privirea copilului care, neperturbată, vede ce e de văzut, fără dorința de a interveni asupra vizibilului, fără nevoia de a intra în el, pe de alta, cea a pictorului-poet care, suficient de înțeleaptă pentru a se stăpâni și abține, nu modifică lumea, ci doar își adaugă descoperirile în fluxul ei („Mâine timpul se mută pe pânză./ Minutele se vor colora, secundele vor mirosi/ a terebentină și vor forma ceva nou,/ nu știu încă ce”). Ba chiar mai mult, vizibilitatea care se deschide și întinde sub ochii pictorului-poet e atât de vastă, încât îi amuțește dorințele; datorită ei, privirea lui capătă o forță care îi dezvăluie un nou tip de densitate a spațiului, în care sinele se dizlocă și se pierde, dispărând fără urmă (ca în cazul lui Asle, pictorul lui Jon Fosse din Numele celălalt, care descoperă în întuneric lumina imperceptibilă dintr-un tablou pe care până atunci îl ura). Subiectul e absent din poemele din Nut și feder, chiar dacă se rostește cuvântul eu, chiar dacă se vorbește la persoana I singular, chiar dacă, chiar dacă…
Așa devine situarea în spațiu singurul și cel mai important mod de a înțelege (și de a locui) lumea; așa se prefac poemele în mici arheologii ale punctelor din care autorul o observă și o comunică. Putem fi siguri că în Nut și feder nu avem deloc de-a face cu o situare în timp („M-am născut în 1969, vara./ Dacă voi rezista 100 de ani, voi muri în 2069./ Suntem în 2008. Mai am 61 de veri (fără verișoare)./ Dacă voi trăi 90 de ani, voi muri în 2059./ Mai am deci 51 de trăit.”), ci cu una întru totul în spațiu („Stau într-o dungă/ și caut un punct./ În capăt se vede o ușă, în spate un geam. La mijlocul dungii/ sunt verticale care înțeapă cerul”) – la fel ca la Gellu Naum, și aici unele obiecte există doar ca să creeze distanțe și adâncimi între altele, și aici prezența e doar dovada unei necesare și fertile absențe. Pictorul-poet, doar măsurând din priviri peisajul, află totul despre el; între cei doi se naște acel spațiu îngust, intim și apropiat care-ar fi putut fi Terra (cum ni se spune în poemul Cât spațiu).
Volumul lui Haschke-Marinescu n-ar fi putut avea un final mai potrivit decât cel pe care îl are – iată încă o dovadă a bunei faceri a lumii –, în fragmentul din 8 iulie ’81, care marchează sfârșitul taberei de la munte, citim: „După ce am mestecat bine «Eugenia» deoarece era foarte crocantă și tărișoară, dar bună, am dus bagajele la autocarul Setra – nu Mercedes ca cel de la dus – și ne-am așezat pe locurile noastre și am pornit”. Cartea se poate încheia de-abia atunci când totul este (re)pus la locul lui, când, la distanță de 40 de ani, și copilul, și pictorul se întorc acasă, la București. Cartea se poate închide de-abia atunci când geometriile ei interioare, ca într-un joc de tetris, se contopesc și dispar.
În rest, cartea-i frumoasă și are hârtia groasă și moale, ca să poți să te cufunzi și-ascunzi în ea, ca-ntr-un tablou (și dacă desfaci coperta, descoperi că în pliurile ei zace o foaie goală, ca o pânză albă). Iar dacă vreți să ascultați câteva dintre poemele din Nut și feder în lectura actriței Simonei Măicănescu și să vă și uitați la un scurt film (unde sunt și tablourile autorului de găsit), puteți aici: https://youtu.be/gG6_ 2jwGWww?si=5VUrRG-zk8BitNg_.
