După Oameni în trening (Polirom, 2021), Robert Șerban recidivează cu alt un volum de proză scurtă: Știu pe cineva (Polirom, 2026). În ceea ce mă privește, nemijlocit și personal, nu mi-e indiferent faptul că Șerban recidivează, nu-nu, chiar deloc, și iată de ce (am motive simple, ca și mine): în acești cinci ani, el a publicat două volume de proză scurtă, iar eu doar unul, și asta nu e tot. Prozele lui sunt, dacă nu mai bune decât ale mele, atunci în orice caz mai scurte, iar exact asta vrea cititorul cumpărător să primească de banii lui, atunci când alege o carte de proze scurte: păi să fie scurte, frate! Că dacă sunt lunguțe, omul se simte păcălit, frustrat și furios, iar reputația scriitorului plonjează mai ceva ca indicele Dow Jones în vremuri rele. Iar acum, vorba lui Jean-Jacques Rousseau (Les Confessions), dac-am putut să recunosc asta, oi putea să recunosc și restul.
Obișnuiesc să țin cursuri de scriere creativă, cum face toată lumea, iar la cursurile mele le dau oamenilor de scris proză scurtă pe teme stabilite, că doar nu le-oi da de scris romane. Și, cum frumos și corect este să aibă model, sunt nevoit să le aleg niște proze scurte atât de bune, încât să fie încântați și să se străduiască să scrie cât mai bine. Carver, Hemingway, Kipling, zeii mei… n-au prea avut succes. Le-am dat proze de-ale mele, că doar și eu îmi sunt unul dintre zeii literari, nu? Nici așa n-a mers. Oamenilor nu le-au plăcut și basta! Pe de-o parte, asta a fost bine, că de-acum mă trag de șireturi cu Raymond Carver, cel puțin în mintea mea; pe de altă parte, n-a fost bine deloc, că mă simțeam pierdut ca Apollo 13. Houston, Houston!
Și le-am dat să citească și să lucreze pe „Ciunga” lui Șerban, o proză publicată în volumul din 2026. Bam! Încântare maximă, mi s-au înviorat cursanții, au început să dea din ei vorbe de seamă și texte pasabile, care ulterior au devenit bune. Am plâns de ciudă că Șerban știe să scrie pe limba oamenilor și eu nu, dar asta e. Viața e ca teroriștii de la Revoluție: trage din orice poziție. Adică de unde nu te-aștepți!
Iau la puricat câteva texte din Știu pe cineva, ca să ne dumirim împreună de secretul succesului lui Robert Șerban. În „Surprinzătorul domn Titulescu” avem parte de mărturia unui chelios aflat în vizită la Iulia, posibil colegă de cancelarie cu el (nu știm ce predă cheliosul, probabil istorie, dar nu e sigur), care îi face ceai. Vizita are caracter amoros. Iulia e o tânără profesoară de muzică, de familie bună… și e singură, n-are un iubit. Cheliosul speră (și noi odată cu el, ca să fiu cinstit), dar Iulia îi spune delicat, în cuvinte neburuienoase dar limpezi, că nu. Ea are în casă o statuetă de zamac reprezentându-l pe Nicolae Titulescu. Statueta e folosită ca proptea de ușă, în mod obișnuit. În mod neobișnuit este folosită de Iulia ca stimulent, atunci când are poftă de bărbat. Se uită la statuetă și se masturbează, așa că surprinzătorul domn Titulescu este singurul bărbat din patul și din mintea Iuliei, iar cheliosul pleacă la el acasă cu stomacul plin de ceai și cu coada-ntre picioare.
A, da: zamacul este un aliaj neferos, din zinc, aluminiu, magneziu și cupru. De unde era să știu? Ce, sunt metalurgist? Am căutat pe internet. Am găsit repede.
În „Dracul gol preferă grașii” avem parte de o mică excursie în trecutul unui slab. El ar fi preferat, după propria lui mărturisire, să fie gras, dar n-a avut noroc în viață. Noi nu înțelegem nimic: cum să dorească, în anno domini 2026, un slab să fie gras?! În plină epocă a sănătății veșnice și a vieții fără de moarte? Ei, dar citim proza lui Șerban și aflăm (autorul e foarte viclean, ne ia cu lugu-lugu, ne plimbă printr-o galerie de personaje dintre blocuri, din anii ’70), că atunci când era copil de 11-12 ani, actualul slab o iubise pe Nati, cea mai frumoasă fetiță din părculețul dintre blocuri. „Așa, și?”, veți zice. Păi, și. Păi, și Tanti Marina, mama lui Nati, e prototipul blondei grase și frumoase, iar băiețelul – un precoce – de mamă este atras, nu de fiică. Așa că-i face Marinei o farsă. Marina îl iartă pe loc, dar îi spune unei vecine: „Îl vezi p‑ăsta micu’? Uită‑te bine la el, o să fie dracu’ gol când o să crească mare, dracu’ gol!”. Mulți ani mai târziu, devenit bărbat, slabul nostru ne spune, în felul cifrat, specific prozelor lui Șerban, că el n-a putut-o uita niciodată pe Marina; a fost marea lui iubire. Și că de-aia și-a dorit toată viața să fie gras. Dar n-a avut parte nici de una, nici de alta. A rămas un slab singur. Bonjour Tristesse.
În „Scadența a fost ieri” suntem alături de un profesor ghinionist, care a fost prins la vorbă de un regretnic. Și dă-i, și dă-i. Regretnicul nu-l lasă din mână pe bietul profesor: cum a fost în comunism, cât de bine o ducea lumea care muncea, cum fura lumea din fabrici ca să aibă, cum te descurcai dacă erai băiat deștept și stăteai la locul tău, cum a câștigat el – regretnicul – o Dacie și a vândut-o imediat, că erau cozile la Dacii întinse pe cinci sau zece ani, cum a câștigat el bani din orice, pentru că i-au plăcut banii, a respectat banii și a avut mereu bani, cum aia și cum ailaltă… ca cititor, simți un imbold irezistibil să-i smulgi regretnicului pantoful stâng din picior și să i-l înfunzi în gura aia de regretnic, să nu-l mai auzi cum tolocăne și cum votează. Dar Robert Șerban e Robert Șerban. Are el grijă. În final aflăm că regretnicul cel fericit, care respectă banii și toată viața lui a avut bani, este parcagiul dintre blocuri și-i cere profesorului banii pe luna în curs. Scadența!
Nu degeaba îl plac oamenii mei pe Șerban și se bucură când au de lucrat pe prozele lui. Că sunt scurte, asta am zis deja. Dar că sunt, aproape mereu, altceva decât ce par – nu toate, de exemplu „Dispariție în Istanbul” sau „Dar din darul de Crăciun” sunt exact ceea ce par – și că au finaluri surprinzătoare („răsucite”), asta n-am zis. Și mai e ceva ce n-am zis: nu știu cum și nici de ce (mai am de lucrat la partea asta), prozele lui Robert Șerban comunică cititorului bucuria cu care au fost scrise. Ai senzația, citind, că le-a scris ușor, fără strădanie. Evident că nu este așa, dar poate că asta este provocarea prozei scurte: să-ți dea impresia c-o poți scrie și tu.
