Robert Elekes revine cu bozgor bebop (2026, Casa de Editură Max Blecher)[1] dintr-o perspectivă pe care deja o cunoaștem: aceea a poetului care nu mai caută neapărat ieșirea din labirint, ci îi cartografiază pereții în timp real, cu markerul tremurat al burnoutului. Dacă în Aici îmi iau dinții-n spinare și adio (2015) aveam un mastermind al suferinței distribuite narativ, iar în o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (2018) intram direct în mizeria asumată a eului, noul volum pare să le aplatizeze pe ambele într-o oboseală lucidă, domestică, în care lumea se destramă constant în fundal, iar singurul spațiu cât de cât locuibil rămâne familia. De aici și tensiunea care traversează volumul: între războiul difuz, tehnologizarea agresivă și încercarea aproape stângace de conservare a blândeții.
Încă din primul poem, scris la Graz și dedicat Iuliei, Robert își fixează registrul: „depresia mea acum ar putea deschide/ cele mai încăpățânate borcane/ de murături ale lui mă-ta”. E aceeași combinație de dark & funny pe care o știm, numai că aici nu mai are nimic spectaculos, nimic „mind-blowing” în sensul debutului – e mai degrabă o uzură care se cunoaște pe sine. Pare că poetul face un pas în spate și privește cum „se reface ceața războiului”, cum realitatea intră în loop și cum el însuși devine un fel de spectator vlăguit, prins în „gagul lagului ontologic”. În loc să construiască un nou univers, „își împăiază realitatea”, o fixează în forme recognoscibile, însă deja moarte sau pe cale de dispariție.
Tehnologizarea este probabil cel mai vizibil strat al volumului: sinapsele sunt „legate cu microplastice”, existența curge într-un „stream infinit al lucrurilor”, iar limbajul se contaminează inevitabil cu jargonul platformelor, al bug-urilor, al bateriei permanent scăzute. Aici, Elekes reușește unele dintre cele mai bune imagini ale sale, tocmai pentru că nu forțează: „ești un trilobit blocat în terabiți/ generând imagini ale extincției tale” sau „materia neagră/ întinzând buze botoxate/ de bozgor spre neant” funcționează ca adevărate scurtcircuite poetice. În același timp, însă, această zonă vine la pachet și cu o supradoză de expresii Gen Z și pun-uri care, deși intenționat ironice, încep să obosească: „iconodulia memelor”, „vibrato-ul mucles al frisoanelor”, „shibboleth-ul shitty/ al zdravenilor realului” sau chiar titluri precum salariul minim pe poezie dau uneori senzația că poetul încearcă prea mult să fie „pe val”, când de fapt miza lui reală e în altă parte – și, anume, în familie. Dacă în volumul anterior apropierea era mai degrabă o criză, aici devine un refugiu aproape programatic. Relația cu Iulia și cu Alma produce unele dintre cele mai bune momente din carte: „tu ești al vieții mele ștaif/ fără care sunt half-life” are exact acel echilibru între autoironie și tandrețe care îl prinde, iar scenele de parenting sunt memorabile prin banalitatea lor tensionată: „mă întreb de ce/ mârâitul micuței mele mă irită/ dar încercările poticnite/ ale aspiratorului robot/ de a se întoarce la dock/ mă emoționează cumplit”. Aici se vede cel mai clar diferența față de alți poeți ai generației: dacă unii evadează din familie, Robert încearcă, cu disperare uneori, să se ancoreze în ea.
Poemele dedicate Almei au și o zonă mai tulburătoare, cum e sylviaplathitudini, unde gestul copilului („și-a băgat capul/ direct în cuptorul luminat de/ bateriile pe care eu/ le-am instalat”) devine un ecou sinistru al imaginarului suicidar. E genul de moment în care poezia lui își atinge miza maximă: nu devine bombastică, ci produce o stare clară de disconfort. La fel funcționează și replicile imaginare ale copilului – „sunt aici cât nu îmi faci rău” –, care nu inversează neapărat raporturile, cât le fragilizează, punând tandrețea sub semnul unei încrederi mereu provizorii. În paralel, volumul rămâne ancorat în Brașovul cotidian, cu scene atât de familiare pentru localnici încât tind să treacă neobservate, dar care, pentru cititorii din afara orașului, pot fi surprinzător de vii și imersive. Poemul 2 ianuarie 2025, pe la 8 seara, în parcarea de la Kaufland Avram Iancu, invocând casierița funcționează tocmai pentru că își asumă complet registrul ludic și arhaizant, ca o rescriere postironică a Mioriței: în locul fatalismului pastoral, avem coada la SGR după „ravelion”, aparatul stricat și triada contemporană – ungurul, „țiganul” și moldoveanul din Republică – prinși într-un pseudoritual de sacrificiu al PET-urilor. În alte poeme, însă, pare că Elekes nu-și mai temperează mecanismele, iar rezultatul e inegal; formulări precum „apoi îmi deschid ochii/ deja deschiși în văzul lumii” sau finaluri de tipul „câteodată mă simt așa de aproape/ de nicăieri/ încât simt că aș putea fi oriunde” nu mai produc aceeași tensiune și cad într-un abstractism care diluează impactul.
Există și o recurență a imaginilor (post)apocaliptice și de epuizare care, deși coerentă din punct de vedere tematic, riscă să devină redundantă: „pomii […]arată ca niște nori de explozii atomice”, „rezistența corpului/ la accelerația unghiulară/ a decadenței plicti”, „ling cu limba herpesul/ de pe buza prăpastiei”. Totul pare să ducă spre aceeași concluzie: lumea e într-un declin continuu, iar noi nu facem decât să-i urmărim desfășurarea. În acest sens, versurile din disclimax (un tripton) sintetizează foarte bine miza volumului: „nu-i apocalipsa,/ e doar marea lipsă epocală/ de conviețuire în medii/ sociale abiotice” și întrebarea aproape resemnată: „oare alte generații pierdute/ au știut că o să fie pierdute?”. Ce rămâne, totuși, după toate aceste straturi este vocea recognoscibilă a lui Robert: un poet care nu construiește neapărat microuniversuri, ci își expune blocajul în cel pe care-l cunoaștem. Uneori, acest lucru duce la formulări memorabile („după ce a căzut copacul,/ s-au adunat toate gunoaiele din râu/ în jurul lui ca să-l conducă pe ultimul/ drum în aval”), alteori la derapaje sau abstracțiuni care nu mai spun mare lucru. Dar, chiar și așa, există un fir constant care leagă toate cele trei volume: incapacitatea (sau refuzul) de a ieși din sine și, simultan, nevoia de a transforma această captivitate în poezie.
Finalul, cu „atât s-a putut”, poate părea o eschivă sau o glumă internă, dar funcționează surprinzător de bine ca declarație de program. Bozgor bebop nu e un volum care să vrea să impresioneze prin artificii sau să reinventeze ceva radical, ci mai degrabă unul care insistă, aproape obsesiv, pe aceeași stare: aceea de a fi aici, încă, dar cu senzația că „am început/ să ne luăm rămas bun/ unii de la ceilalți”. Dacă debutul te zdrobea și al doilea volum te înghițea, acesta te lasă într-un fel de aftertaste prelung, ca o „manea cu vizualizări puține […] spa-ul moca al omului sărac”.
[1] Multe dintre poeme au fost scrise în cadrul rezidențelor de la Graz International House of Authors și Revista Familia (Oradea, 2025).
