Întrebarea „ce este un autor?” revine în teorie cu o insistență aproape obsesivă. Ceea ce Roland Barthes proclama, în anii ’60, ca „moarte a autorului” și ceea ce Michel Foucault reformula drept „funcție autor” a generat un lung traseu al dispariției și al revenirii. Cartea lui Alex Ciorogar reface acest drum, cu o acribie remarcabilă, și, mai mult decât atât, încearcă să deschidă o direcție nouă.
Demersul are dimensiunea unei cercetări „titanice”: toate teoriile majore privind auctorialitatea sunt aduse împreună, puse în dialog, comparate și contextualizate. Rezultatul este o lucrare care, deși dificilă pentru cititorul fără formare filologică, se dovedește fundamentală pentru oricine reflectează la rolul și statutul autorului astăzi. Într-adevăr, întrebarea de la care pornește studiul nu este tradiționala „ce a vrut autorul să spună?”, ci mult mai neliniștitoarea „cu cine interacționez, de fapt, aici?”. Literatura devine, în acest cadru, un spațiu de co-creație, unde cititorul participă activ la construcția semnificației, la consolidarea sau chiar la deconstrucția personaei scriitorului. De aici interesul pentru persona studies și pentru studiile despre celebritatea literară, care oferă o grilă de lectură mult mai actuală decât întoarcerea ciclică la Barthes și Foucault.
Unul dintre punctele forte ale lucrării este capitolul dedicat stilisticii existențiale. Aici apare conceptul de somaestetică al lui Richard Shusterman, potrivit căruia „corpul = sursa tuturor acțiunilor artistice + instanța receptoare a tuturor proceselor de artă”. Autoreprezentarea artistică devine, astfel, un proces care implică ficționalizare, autoformare estetică și o dimensiune profund corporală a creației. Totuși, cartea nu ocolește ceea ce autorul numește „nostomania teoriilor auctoriale”: reluarea aproape compulsivă a lui Barthes și Foucault, în pofida transformărilor majore ale practicii literare. Așa cum subliniază Eugen Simion, „moartea autorului a lăsat un gol care ne face să ne amintim mereu de el” – și exact această tensiune e pusă în scenă de Alex Ciorogar, care ne arată cum literatura a fost obligată să sufere colectiv de pe urma despărțirilor și reîntâlnirilor succesive cu figura autorului.
De la poetul roman ca „autoritate personală și inițiatoare” (Donovan), autorul medieval autorizat de Dumnezeu până la autorul romantic conceput drept geniu și la declinul autorității sale sociale în secolul XX, cartea trasează un parcurs al posturilor și metamorfozelor. Barthes însuși recunoștea că „istoria literaturii = istoria glorificării autorilor”, pentru ca, mai târziu, să descrie scriptorul ca simplu „individ care utilizează limbajul scris pentru a produce efect non-utilitar asupra cititorului”. Foucault, pe de altă parte, insista că autorul nu este decât „o simplă funcție socială”, responsabilitatea asumată în spațiul public. În acest context, valoarea inovatoare a volumului lui Alex Ciorogar constă în conceptul de ecologie auctorială. Inspirându-se din teoria lui Timothy Morton, propune o înțelegere a fenomenelor auctoriale ca „neapărat co-relaționare”, un model în care interdependența devine cheia explicativă. Nu mai putem opera cu extreme – autorul suveran sau autorul mort –, ci trebuie să privim literatura ca pe un sistem ecologic unde scriitorul, cititorul, instituțiile, tehnologiile și discursurile critice coexistă și se modelează reciproc.
Cartea se încheagă astfel ca un pas premergător pentru gândirea literaturii într-un cadru global și digital, unde, cum spune Nehamas, „critica nu descrie sensul deja existent al operei literare, ci extinde și elaborează o nouă formă literară al cărei subiect e întotdeauna literatura”. În acest sens, Ascensiunea autorului este mai mult decât o panoramă istorică: e o invitație la reorganizarea conceptuală a felului în care ne raportăm la scris și la citit. Impactul personal al unei asemenea lecturi nu este neglijabil. Într-o epocă a fragmentării informaționale și a individualizării excesive, volumul oferă o formă de reechilibrare, de „ecologizare” a reflecției critice. El umple goluri teoretice majore, dar, mai important, oferă un cadru practic pentru a înțelege funcția de autor în prezent și în viitor.
Deși s-au păstrat unele cutume și prejudecăți din perioada predigitală, este evident că autorul digital are din ce în ce mai puține lucruri în comun cu autorul din universul tipărit pe hârtie. De la aspecte contabil-juridice și până la generalizarea ficțiunii virtuale, se pot identifica și analiza multe aspecte care nuanțează net diferit percepția și celelalte caracteristici legate de ipostaza de autor. Literatura, arta, știința, cultura, educația, arhivarea, memoria sub toate formele sunt doar câteva dintre formele de simbolizare pe care digitalul le-a transformat, relația clasică emițător-mesaj-receptor cunoscând, astfel, inedite metamorfoze. Sigur că vorbim despre o altă ecologie, dar asta numai după ce realizăm că vorbim despre o altă filosofie, o altă estetică, o altă societate, o altă istorie, o altă epistemologie, o altă antropologie. În aceste noi condiții, autorul e tot mai mult o funcție, un auxiliar în sofisticata și înfricoșătoarea fenomenologie a algoritmilor, zeii neîncoronați ai capitalului, ai umanului și ai post-umanului. Restul e curent electric.