Criza declanșează luciditatea

Așa cum s-a mai spus și scris deja, acest volum al Emanuelei Ignățoiu-Sora, Și noi dansam în plase de lumină și ace, se configurează ca o distanțare evidentă de lamentația specifică așa-zisei vîrste de mijloc, construind, cu luciditate, o nouă perspectivă asupra trecerii timpului, asupra îmbătrînirii (deopotrivă a minții și a trupului) și asupra morții care îi urmează. Toate acestea nu sînt tratate ca surse de panică, ci ca prilejuri pentru diverse momente de claritate. Spre deosebire de tradiția literară ce plasează această vîrstă în registrul unei angoase individuale, poeta realizează o deplasare semantică, cel puțin. Așa cum spuneam, criza declanșează luciditatea.

Există în acest al treilea volum de poezie publicat de autoare un dispozitiv de recuperare selectivă. Acesta nu arată nicio secundă că intenția sa este aceea de a reconstitui realitatea, respectînd toate atributele sale, ci, mai degrabă, operează ca un dublu filtru, reluînd, întrucîtva, binomul studium–punctum pe care Roland Barthes îl identifică în analiza fotografiei. Astfel, putem cartografia mecanismele intime prin care autoarea transformă universul macro prin intermediul unor momente care se extrag din curgerea lineară a timpului: „În casa asta nu-mi găsesc locul/ taburetele înalte/ masa ca un altar/ pînă și canapeaua – de culoarea mării la/ îngheț nu-mi spune nimic/ ce au casele de-a face cu noi, ce au pereții/ pînă unde merge nevoia noastră de apropiere”.

Dincolo de aceste aspecte, se observă o strategie prin care eul își deconstruiește fiecare încercare de ordonare a existenței în parte. Spre deosebire de tradiționalele plachete de poezie ce reunesc diverse fragmente pur introspective, volumul Emanuelei Ignățoiu-Sora integrează drumul aluvionar dintr-o vîrstă spre o alta într-un context social mai larg. O dislocare, deci, a eului care nu se mai află în centrul universului personal, ci devine relațional, conștient de interdependență. Și noi dansam în plase de lumină și ace se definește, din punct de vedere structural, printr-o continuă raportare la un celălalt. Eul este, așadar, definit prin relație: „eram noi patru împreună, într-o coloană de/ mașini ce părea să nu se mai clintească/ nu se întîmpla nimic deosebit, poate ascultam/ muzică, poate ne uitam la fulgii care veneau/ înspre noi tot mai noduroși/ dar îmi amintesc cu claritate că/ împărțeam un cozonac și că,/ dintr-un motiv oarecare,/ asta ne provoca hohote de rîs”. Și încă: „Ne vom simți mari, adulți, realizați/ și, din cînd în cînd, vom fi iar copii/ trupușoare suspendate în aer,/ peste care viața aruncă năvoade”.

Acest discurs, în parte saturat de tensiuni biografice, în parte temperat de resemnare, se validează prin asumarea conștientă a riscurilor existențiale apărute la fiecare pas. Poezia evită cu succes patetismul prin mici notații subtil autoironice care permit expunerea, vulnerabilitatea, fără a cere, însă, compasiune: „Cîndva, îmi petreceam zilele/ țintind păsări în aer/ soldații traversau cîmpurile/ aproape pe jos/ Cine am fi noi dacă ne-am lua de mînă/ Dacă ne-am ține în brațe, cît mai strîns/ America era un vis straniu/ ca să supraviețuiesc/ am învățat să mă reconstruiesc”. Chiar și atunci cînd fabrică scenarii elaborate în jurul unor spații dintre cele mai diverse, de la eternul și nemișcatul București, la Yamamoto, Palau, Alicante, autoarea folosește mișcarea exterioară, proiecția ca instrumente pentru regăsirea unei anumite stabilități interioare.

Poezia la care am revenit de mai multe ori, poate una dintre cele mai puternice ale acestui volum, Song to my unborn child, finalizează, cred eu, discuția despre poetica vulnerabilității printr-o perspectivă nouă, aceea a maternității, de această dată. Un text care, în același timp, întărește argumentul anterior ce viza metamorfoza eului din individual, izolat, în relațional. Există aici o nuanță importantă a subiectivității feminine, deopotrivă din perspectiva responsabilității biologice și a responsabilității generaționale. Emanuela Ignățoiu-Sora reușește, printr-o proiecție, construirea unui act de mărturisire a propriei fragilități, dar adresat unei alte generații. Una care ar putea să existe la un moment dat. Sau nu: „cu ochii la norii de pe cer, cu gîndul/ la mama pierdută/ dincolo de aceste tărîmuri/ norii ți-ar fi amintit de vara cînd poate te rugai/ de mine să te las la gîrlă/ sau poate de timpul cînd am fi mîncat în livada/ cu pruni/ așteptînd să se coacă fînul/ Copil drag, copil iubit chiar dacă niciodată născut/ Lumea aceasta în toată a ei splendoare/ cui o las moștenire?”.

În tot cazul, Și noi dansam în plase de lumină și ace e un volum ca o gură de aer proaspăt în rîndul cărților de poezie ale lui 2025, fie și numai datorită intimității aproape picturale, fie și numai datorită redefinirii subiectului poetic matur.